Caraş-Severinul este locul în care Dunărea sărută pământul ţării şi tot aici Nera face o impresionantă deltă la vărsarea în fluviu. Zeu antic şi de temut, „drum fără pulbere“, graniţă între popoare şi totodată leagănul unei civilizaţii. Pe toate acestea le însuşeşte Dunărea, cel mai lung fluviu al Uniunii Europene. Fie că l-au numit Phison, Istru, Donaris sau Dunăre, oamenii l-au iubit şi respectat. Fluviul le aducea hrană, îi purta pe apele sale sau pe gheţurile iernii, dar era şi un duşman de temut atunci când nu era respectat, milioane de vieţi pierzându-se în apele lui. Baziaş, un micuţ sat sârbesc ce aparţine comunei Socol, este locul prin care marele fluviu intră în ţara noastră şi, tot aici, bănăţenii vin vara la scăldat şi plajă, condiţiile fiind aproape ca la mare.

Cunoscut pentru prima dată sub numele de Mataes, râu norocos, a căpătat de-a lungul timpului diferite denumiri, de la un popor la altul, astfel, fenicienii spunându-i Phison, iar grecii Istros. Romanii l-au denumit Danubius până la Porţile de Fier, păstrând vechea denumire de Istros sau Ister, de la Porţile de Fier până la vărsarea în Marea Neagră. În România, numele de Dunăre, vine de la o formă prescurtată, Duna(cea)-rea. Întreaga istorie a neamului nostru este legată încă din antichitate de legendarul Istru, Phison, Danare, Donaris, Danubiu, Rio Divinia sau Dunăre, denumiri purtate de-a lungul timpului, leagănul formării multor popoare, culturi şi civilizaţii. Pentru locuitorii din preajma sa, Dunărea a reprezentat o sursă de hrană, o cale de transport şi comunicaţie şi nu în ultimul rând un loc favorabil habitatului.

„Alături de poporul nostru, multe alte popoare, din antichitate şi până în timpurile moderne, au căutat să folosească facilităţile şi oportunităţile oferite navigaţiei şi comerţului de spaţiul românesc al Dunării. Legenda spune că însuşi zeul egiptean Osiris, în peregri