Rinoplastia se încadrează în ceea ce Ambroise Paré numeste intervenții chirurgicale faciale. Este doar aparent un lux și este o tehnică care atrage multiple istorii, una mai pasionantă decat alta: a acelora cărora li se taie nasul (trădare, adulter, abjurare), a tehnicilor de reconstrucție nazală (e.g. Suśruta-saṃhitā sau Tagliacozzi?), a “cabinetelor secrete” în perioada pre-modernă, la Tropea, Calabria, Leiden, Padova, Paris, Berlin și aiurea. Unde se situează povestea lui Milescu Cîrnul în aceste multiple istorii? Ce anume păstrează cronicarii moldoveni pe liziera acestor memorii? Există bîrfe savante în mediile aristocrate și diplomatice la Constantinopol? Cum ne orientăm în aceste multiple istorii și de ce ne interesează astfel de tip de “povești”? Studiul pe care-l vi-l supun atenției, este un soi de interogație continuă și sincronizată a istoriilor, nicidecum istoria unui eveniment singular, aptă să intuiască termenii cunoașterii practice, atât de familiari secolului al XVII-lea. 1. Fracturi și reconstrucții nazale. De ce ne interesează antichitatea în astfel de cazuri? Cea mai veche și consistentă sursă scrisă a Istoriei Chirurgiei, pare a fi Edwin Smith Surgical Papyrus, datată în perioada Djoser (c. 3000-2500 î. Hr.). Aceasta sursă ne oferă, între altele, primele descrieri ale unor cazuri de tumefiere ori de fractură a nasului și ne descoperă activitatea medicală asiduă a lui Imhòtep, medic și arhitect la curtea faronului Netjerykhet sau Djoser, prim suveran și fondator al celei de a III a dinastii a Egiptului (c. 2760 î. Hr.). Imhòtep ar fi, cel puțin teoretic, primul medic care ne spune că o fractură nazală poate fi examinată, diagnosticată și tratată. Structura „fișei medicale” de tip Imhòtep este remarcabilă gândindu-i acuratețea, sinteza și soluțiile: se precizează numele afecțiunii, se definește patologia, se stabilește un diagnostic, se prescrie trat