Ca oricare mare personalitate pe care destinul şi-a pus pecetea de „nemuritor”, Nicolae Titulescu a avut, de-a lungul unei vieţi de excepţie, în egală măsură, şi prieteni şi duşmani. Inteligenţa, cultura, prestigiul de care se bucura îi deranjau şi nelinişteau pe politicienii camarilei regale. Îi deranja, mai ales, faptul că reuşise să facă „în numele unei ţări mici o politică mare”.
Dar nu despre invidie, duşmanie şi ură vrem să vă mărturisim acum, ci despre IUBIRE – înţeleasă în dimensiunile ei purificatoare, sublime, eterne. Nicolae Titulescu a fost şi va fi, cu siguranţă, oricâte furtuni se vor abate pe mările lumii politice, idolul multor generaţii de români, tineri sau mai puţin tineri, bărbaţi sau femei, elevi sau studenţi, oameni simpli ori academicieni. Şi cum ar putea fi altfel, când Nicolae Titulescu îşi făcuse din lupta pentru drepturile şi cauza României singurul său crez în viaţă? „Eu, mărturisea mereu peregrinul pe drumurile Europei, am văzut toate ţările, la ele acasă sau la muncă, spre a ajunge la concluzia că nimic nu poate preţui mai mult ca glia părintească (...) Şi am curajul de a spune public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu-şi găseşte locul în sânul ei”.
A crezut şi a luptat până la ultima picătură de energie (deşi fusese pur şi simplu alungat de mai marii României anului 1936), convins că „cel mai mare bine ce se poate înfăptui şi cel mai plăcut lui Dumnezeu este acela ce se face Patriei sale”.
Pentru eleganţa şi elocinţa sa, pentru inteligenţa şi patriotismul său ardent, pentru farmecul său personal, neegalat de nici un alt diplomat român, Nicolae Titulescu a avut privilegiul de a fi „iubit”, până la idolatrie, de două mari spirite ale neamului nostru: Cella Delavrancea şi Elena Văcărescu!
„Primăvara aceea îmi rămâne în minte ca o carte citită cu încântare”, îşi va aminti peste ani, marea pianist
