Într-o discuţie recentă cu doi prieteni, m-am trezit vorbind despre libertate. Am spus că libertatea este o valoare fundamentală, care trebuie respectată şi promovată, că libertatea este bună, şi alte banalităţi din acestea. Când unul dintre amici a insistat să spun ce este libertatea, să o definesc, mi-am dat seama că sunt pus în dificultate. Am avut, aşa, o vagă senzaţie că sunt cam prost, fiindcă nu ştiu să explic într-o frază coerentă ce este libertatea.
Când m-am regăsit singur, m-am mai liniştit, fiindcă rememorând ce m-au învăţat înaintaşii, mi-am dat seama că nici revoluţionarii francezi, când au lansat sloganul „libertate, egalitate, fraternitate!”, nici reprezentanţii poporului american, când au trecut în Constituţie dreptul omului la viaţă şi libertate, nici făuritorii Constituţiei României, când au scris că libertatea individului este inviolabilă, nu au fost mai breji ca mine. Au folosit termenul fără să-l explice, considerând că este explicit prin sine însuşi.
În altă carte importantă a omenirii, Biblia, nu se prea pune accentul pe libertate, valorile fundamentale fiind considerate credinţa, milostenia şi iubirea. În Vechiul Testament, apare, totuşi, capitolul „Exodul”, care este istoria ieşirii poporului evreu din robia egipteană, adică este vorba despre lupta pentru libertate şi aflarea libertăţii. Aşadar, se înţelege că un popor este liber, dacă nu este constrâns de alt popor (sau popoare) şi poate lua singur deciziile cu privire la soarta sa. Cam aşa gândeau înaintaşii noştri despre libertate.
La fel şi cu individul. Este liber, când nu este sclav, când nu altul decide pentru el, când hotărăşte singur ce este bine pentru el. Evident, respectând regulile sociale şi legile naturii. Cum ar veni, omul este liber când se poate mişca liber printre constrângeri. Este liber să se angajeze, printr-un contract, care îi limitea
