Juan Valeron, Manuel Pablo şi Carlos Marchena au adunat 800 de meciuri la Deportivo. Vîrstele lor, însumate, dau 109 ani. Staţi cu ochii pe ei! Veţi vedea ce înseamnă plăcerea de a juca fotbal
“Hai, Maestre, vino încoace! Aşa, şi tu, Manolito, şi tu!”. Cei trei se îmbrăţişează. O fac ca şi cum ar fi pentru ultima oară, deşi ştiu că nu e aşa. Acelaşi gest repetat şi acum o săptămînă, şi acum două, şi acum o lună. Stau, aşa, uniţi, trei secunde. În aer miroase a vasodilatator, crampoanele boncăne-n ciment. Au meci. Stop! Alooo, sînt fotbalişti, nu? Fotbalişti, nu actori de vodevil ieftin! Ce naiba e asta?
378 de meciuri, 13 ani
“Maestrul” e Juan Carlos Valeron. Are mai multe porecle, dar aşa-l ştie lumea. E cel mai calm om din Univers. Cînd a venit pe “Riazor”, “bossulică” pe post era Djalminha. N-a disperat, a aşteptat să se integreze. În februarie 2006 s-a ales cu o ruptură de ligamente încrucişate. A stat un an, cînd a dat să revină, i-a murit tatăl. Cînd a dat să revină a doua oară, şi-a pierdut fratele de 30 de ani. Cînd a dat să revină a treia oară, a fost anunţat că e nevoie de altă operaţie, că oasele nu-s ok. Doi ani a stat pe bară, cu drame. Cine mai revenea în iarbă după aşa ceva? EL! A luat ultimul cartonaş galben pe 6 martie 2005. Apoi, şapte ani, daaa, şapte ani, nimic, deşi a jucat constant. La un meci cu filiala Barcelonei, Diego Colotto, colechipierul său, a faultat. Arbitrul nu l-a ochit bine şi i-a acordat lui avertisment. A plîns toata seara. Da, aţi citit bine! Barcelona B, pentru că acolo ajunsese trupa sa, în Segunda. A luat microfonul la conferinţa de presă, s-a ridicat în picioare şi a zis: “Pentru mine, nu contează că joc în liga a doua sau la echipa naţională!”. Sala l-a aplaudat…
15 sezoane, 340 de jocuri
“Manolo” e Manuel Pablo. Fundaş dreapta. A semnat cu prima echipă pe 01.07.1998. Sîntem în 2013 şi el e t
