Spuneam, în numărul trecut, că Don Juan-ii lui Iurie Matei, desprinși parcă din pictura olandeză, sunt tineri, frumoși, îmbrăcați în brocarturi care le dezvăluie atât cât trebuie din goliciunea trupurilor virile și, semn al nobilimii din care vin, duc întotdeauna o spadă. Ei poartă pecetea măiestriei polivalentului pictor de la Chișinău, a cărui viziune artistică și-a însușit, paradoxal și comprehensiv, experimente plastice aparent disparate, de la pictura de Ev Mediu târziu la hiperrealismul secolului al douăzecilea, de la metafora poetică (prezentă în acest album, la propriu, prin textele lirice ale pictorului) la subtilele conotații filosofice, amplificând compoziția și dând frâu liber unui întreg univers de interpretări.

Privindu-i lucrările, răsfoindu-i albumele, cercetându-i site-ul, studiindu-i biografia, n-am încetat să mă întreb de unde vin arlechinii lui Iurie, nebunii, regii, înţelepţii, peisajele, clădirile roase de timp, reprezentarea hiperrealistă a trupului uman, conotaţiile sau capcanele filozofice ori mistice, acurateţea desprinsă parcă dintr-o feudalitate târzie, compoziţiile paradoxale.

Revenind, Don Juan nu poate fi separat de dorința carnală, de voluptatea posesiei fizice. În Lacrimi şi sfinţi, Emil Cioran afirma că „dacă cineva care nu ar şti nimic despre sexualitate ar auzi, fără să vadă, o desfăşurare sexuală, nimic nu l-ar opri să creadă că asistă la o agonie, în aşa măsură se aseamănă exterior gesturile supreme ale vieţii cu expresiile morţii. La drept vorbind, nu se poate tăgădui un caracter funebru sexualităţii. Acea răguşeală trecătoare, complicitatea cu umbrele, bestialitatea stranie şi dezgustul îndoliază voluptatea pentru o inimă delicată”.

Și ce poate defini mai bine legătura stranie dintre senzualitate și moarte, decât mitul lui Don Juan, cel care, după ce încalcă preceptele morale ale epocii, se confruntă, în fin