Evaziunea de orice fel înseamnă sustragerea de la anumite plăţi (în general în relaţia cu statul, dar nu numai) a unei persoane sau companii - în mod evident o faptă condamnabilă moral, social şi de cele mai multe ori, penal.

În relaţia cu statul, evaziunea deşi "la fel de ilegală" pare a fi tolerată. Cel puţin în anumite ţări şi în trecut, evaziunea făcea parte integrantă din sistem şi ea se măsoară peste tot în procente din PIB. Este un fenomen care nu poate fi nicidecum eliminat (economia neagră există peste tot şi include în general activităţi de tip mafiot, trafic de droguri, arme ori persoane) dar fiecare guvern încearcă să limiteze - sau dimpotrivă, pare să încurajeze - evaziunea legată de "economia gri". Ţările care au creat "paradisuri fiscale" în cadrul legislaţiei lor se află în categoria celor care au o abordare mai relaxată asupra evaziunii din propria ţară sau a evaziunii pe care clienţii lor o fac în ţara de origine. O altă parte importantă din evaziune vine pe "filiera politică": acolo unde partidele politice se finanţează din bani gri sau unde cei aflaţi la guvernare doresc să mituiască electoratul ori finanţatorii importanţi, acolo evaziunea este înfloritoare. Să nu uităm că statul "împarte" în orice ţară civilizată a lumii între 30 şi 50% din PIB-ul ţării prin alocările bugetare şi colectează tot cam atât prin diverse mijloace.

Atunci când populaţia primeşte mesajul că autorităţile privesc evaziunea mai relaxat - dar mai ales atunci când sentimentul de nedreptate în aplicarea legilor şi distribuirea resurselor este puternic - tot mai mulţi dintre cetăţeni încep să accepte şi să practice evaziunea în viaţa de zi cu zi: nu mai cer bon fiscal pentru diverse servicii sau nu se sinchisesc atunci când nu primesc unul, declară doar o parte dintre veniturile proprii ori de câte ori au ocazia etc.

Această situaţie este arhicunoscută în