Mă întreb uneori, atunci când urc într-un tren, dacă Şeherezada îl iubea pe rege, sultan, padişah sau ce-o fi fost cel care voia să-i ia gâtul dimineaţa. Dacă ajunsese să dezvolte un fel de sindrom Stockholm faţă el, aşa cum ajungi să necesiţi, uneori, ceea ce chinuie, ce pe alţii îi chinuie, şi poate şi pe tine te-a chinuit. Pentru că orele de stat în tren, uneori noaptea, uneori singur, uneori în frig sunt şi un timp chinuit. Dar şi, mereu, începutul pentru o nouă poveste. De data aceasta povestea trenurilor vine cu bucureşteanul Andrei Berinde şi cu expoziţia la care a participat cu exponatele lui, în Alba Iulia.

Da, există un fel de sindrom faţă de gară, de şine, de trenuri. O nevoie aparte de a pleca, de a lua ceva de la capăt, de a începe un drum legănat, ca un aşezat al ruşilor, pe scaun, preţ de câteva secunde, atunci când toate sunt de plecat deja, şi nu, totuşi, te mai aşezi, şi te gândeşti. Cam aşa e tihna trenului, statul acela legănat dintre punctul A şi punctul B – nu poţi face asta în acelaşi mod nici cu autobuzul, nici cu avionul, şi, mai ales, nu cu maşina personală. “Ajunsul” nu e la fel fără reveria drumului. Drumul nu e la fel fără “glasul roţilor de tren”.

Ştiu asta şi şi Andrei ştie asta. Eu am deschis ochii într-o gară, lumina serilor şi a nopţilor, în camera mea, era a “ciclopului” – stativul acela uriaş. cu becuri extrem de puternice, tot mai puţine, per noapte, în timp – cântecul de leagăn era al trenurilor, balconul unde am crescut primii stânjenei fiind acoperişul liniei 1 a Gării Arad. Nu există supărare care să nu se aşeze, măcar puţin, cu sunetul unui tren ce trece pe undeva, prin apropiere. Nu există bucurie, reală dar mai ales imaginară, care să nu înceapă cu aşteptatul într-o gară, din partea cuiva drag, cu îmbrăţişarea de pe peron, cu sărutul vegheat de cureaua roşie a genţii conductorului de tren, mai onestă decât panglic