În general, politicienii nu cred decât în sondajele care îi avantajează. Cei mai eleganţi şi mai responsabili spun doar că nu cred în sondaje. Sunt fie declaraţii de imagine, care să îi apere de „cifre usturătoare”, fie neînţelegere – la cei dotaţi cu un minim de bună credinţă. După o lună şi jumătate de Adevărul despre România au apărut şi comentatori nemulţumiţi. Ceea ce nu este interzis, cu condiţia să nu comentăm sondaje înainte de a ne face temele. Câteva clarificări nu ar fi rele, deşi unele dintre problemele de interpretare a datelor de sondaj le-am expus deja în prima postare de pe acest blog (Sondaje. Public. Interpreţi). Atrăsesem atunci atenţia că tratarea de către oamenii politici sau de către formatorii de opinie a sondajelor care nu le convin ca şi cum ar fi false ar trebui să genereze până la urmă nişte consecinţe juridice. Spaţiul public, din păcate, este prea obişnuit să arunce cu „ştim noi cum se obţin cifrele astea” la ore de maximă audienţă şi tocmai banalizarea aceasta a fraudei face să apară tot felul de cifre dubioase. E destul de uşor să probezi dacă ai făcut sau nu un sondaj şi este la fel de uşor să demonstrezi dacă s-au scos nişte cifre din „buzunar”. Din buzunarul clienţilor politici, desigur, că ăia care inventează două-trei grafice nu le inventează de plăcere. Scot deci din start din discuţie „nemulţumiţii” care au exprimat dubii privind cercetările INSCOP. De altfel, înainte să îţi dai cu părerea public privind cum s-au obţinut cifrele este de bun simţ să ceri nişte lămuriri privind contextul cercetării respective. S-ar putea să ai plăcuta surpriză să ţi se răspundă şi să vezi, cu probe, cum stai de fapt. Asta presupunând că lumea politică românească este interesată să discute în mod real despre cum „stau” anumite segmente ale ei şi să depăşească maniera primit