La una dintre ediţiile emisiunii „Ultimul cuvânt“, de duminică seara, pe B1 TV, a venit vorba de filmele cu ilegalişti.

În răspăr cu tinerii din platou, anticomunişti nu din convingere, ci din imitaţie (e de bonton să te zborşeşti la o bucată de trecut!), au susţinut că, în sine, un ilegalist comunist poate fi eroul unei capodopere cinematografice. Nu uit că filmul „Să mori rănit din dragoste de viaţă“ al lui Mircea Veroiu, văzut de mine la Festivalul de la Costineşti, creiona un personaj tragic în persoana unui ilegalist hăituit de Siguranţă.

După decembrie 1989, propaganda anticomunistă, la fel de primitivă ca şi cea anticapitalistă, ca toate propagandele anti-ceva, s-a străduit să-i înfăţişeze pe ilegalişti, în totalitate, după chipul şi după asemănarea politicienilor tranzacţionişti: oportunişti, credincioşi nu idealului, ci portofelului.Vor fi fost şi din ăştia între ilegalişti, nu zic, deşi, dacă ne gândim că apartenenţa la PCR, în interbelic, îţi aducea doar belele, e greu de crezut că oportuniştii se înghesuiau să devină comunişti. Că doar nu le-o fi trecut unora prin cap, în timp ce i se mutau fălcile la Siguranţă, că va veni o vreme când îl va trimite el la închisoare pe anchetator.

Cei mai mulţi ilegalişti au crezut însă în utopia comunistă. Unii pentru că vedeau în ea orânduirea capabilă să curme nenorocirile capitalismului dâmboviţean, corupţia, mizeria morală. Aceştia erau intelectuali. Unii dintre ei fii de pricopsiţi. Alţii au crezut în comunism, pentru că se anunţa drept viitorul care le putea schimba destinul de fii de oameni săraci. Erau inteligenţi, erau dotaţi, erau ambiţioşi. Societatea vremii îi condamna la mizerie. Cum să nu se angajeze într-o bătălie care cerea, înainte de toate, să urăşti realităţile dominante ale vremii?!

Credinţa comuniştilor într-un ideal e sesizată şi apreciată de gazetarii vr