O cursă nesfârşită pentru a nu ieşi din rând, o alergătură nebună să termini curăţenia odată cu ceilalţi, să pui răzoarele, că la vecine ceapa e răsărită, să-ţi vopseşti gardul până nu te nepădesc alte treburi, să ari ce n-ai arat astă-toamnă, să însămânţezi înainte să vină iară ploile... Am văzut, la ţară, aceeaşi agitaţie ca în toţi anii, când în aşteptarea Paştelului timpul parcă se comprimă. Femei cu covoarele care la gârlă, care în mijlocul drumului, acum asfaltat, numai bun de întins şi spălat ce are omul pus prin casă. Bărbaţi cu pensula sau bidineaua în mână, care nu şi-au permis o pompă de vopsit la oferta din magazinele deschise „la oraş”. Albul de var de zeci de ani, sau culorile ţipătoare de care ne-am „contaminat” de curând, pe pomi, pe garduri, pe case. Aceleaşi case şi garduri sărăcăcioase, la care mai pui o proptă, căsoaie iţite după anii petrecuţi în străinătate, să vadă satul cine e acum a’ lu’ cutare, sau case de „baştani de la Bucureşti”, înălţate cu gust, după proiectul arhitecţilor cu diplomă, şi construite cu firmă.
Aici pare că timpul a stat în loc, şi gardul de ulucă e în ton cu bătătura înverzită şi casa veche, cu pridvor, dincolo te trezeşti parcă într-un colţ de staţiune năpădit de pensiuni. La cârciuma din centru, unde cei ce au beau că-şi permit, cei ce n-au, beau de necaz, subiectele fierbinţi ale zilei se dezbat încă de dimineaţă. Mai încolo vezi că cimitirele încep să fie primenite şi ele, iar cei ce se-ntâlnesc lasă loc şi de-o bârfă mică, se fac şi planuri de resfinţiri de biserici, pentru care se vor da bani din buget, „dar şi în nume propriu o sumă, că e parohia din care şi eu fac parte”, cum spune primarul. Un tablou care seamănă cu atâtea altele. În care e loc de vaite, e loc de laudă, dar parcă nu mai e loc pentru celălalt, decât dacă viaţa te încearcă extrem, şi eşti pus să ajuţi, spre exemplu, pentru ultimul