În ciuda aparenţelor, trebuie să fie clar de la început că filmul „Jack şi uriaşii“ nu se adresează copiilor, sau mai degrabă nu în primul rând copiilor. Nici măcar adolescenţilor, tineretului etc., ci de fapt aşa-numitului public „de mall“, indiferent de vârstă (de la 8 la 80 de ani, cum suna un vechi clişeu).

Respectiva categorie e caracterizată de consumarea placidă a unor poveşti gata făcute, abundând în efecte speciale lipsite de reală creativitate, totul în paralel cu îngurgitarea mecanică a diverse substanţe, solide sau lichide.

Măcelarul de uriaşi

„Jack the Giant Slayer“ / „Jack măcelarul de uriaşi“ / „Jack şi uriaşii“ este realizat de Bryan Singer pe un scenariu la care s-au „străduit“ trei profesionişti ai Hollywood-ului. Printre ei, şi reputatul Christopher McQuarrie, care a mai scris pentru Singer „Operaţiunea Valkyrie“ (2008) şi

neuitatul „Suspecţi de serviciu“ (1995).

Nu mai avem de-a face cu Jack, un puşti englez sărac, care escaladează tulpina uriaşă de fasole şi îl păcăleşte, în tărâmul de sus, pe un uriaş antipatic. Acţiunea este plasată într-un viitor al poveştii clasice. Vrejul care face legătura între cele două lumi s-a întărit bine de tot, iar Jack este acum un flăcău plin de energie, a cărui principală preocupare e lupta cu uriaşii şi căsăpirea infamelor creaturi. Acestea pătrund în lumea noastră printr-un aşa-zis „portal“, invadând-o cam ca extratereştrii din filmele SF.

Intruşii mai fac greşeala s-o răpească şi pe o frumoasă prinţesă, Isabelle, „şi-astfel dorinţa-i gata“. Jack îi atacă pe uriaşi chiar în bârlogul lor, şi de-aici încolo filmul devine o luptă continuă cu liotă de creaturi, măcelărite sistematic de eroul principal. Diferenţa între povestea aşa cum o ştiam şi filmul lui Singer este

similară celei dintre „Alien“-ul lui Ridley Scott, primul din serie, şi următorul, „Aliens“ al lui Cameron: