Săpânţa, cu cimitirul său vesel, deosebit de alte cimitire de la noi şi din lume, a intrat în conştiinţa călătorilor, specialiştilor, doritorilor de inedit, prin poveştile dăltuite în piatră ale celor plecaţi la cele sfinte. Lumea s-a arătat interesată să le afle, să le vadă, să le ştie. Dar foarte puţini dintre noi am auzit de cimitirul de la Loman, o localitate din judeţul Alba, unde aproape ai zice de necrezut, se păstrează încă vechile ritualuri dacice, în cazul persoanelor decedate. Nu e tot una să mori flăcău ori bărbat aşezat la casa ta. Cum nu acelaşi tipic e pregătit femeilor care se duc în lumea cea fără de dor. În cimitirul despre care vorbim astăzi, sunt, la multe morminte, în loc de cruci, stâlpi ornamentali. Sau şi o cruce şi un stâlp la un mormânt. Şi, ca să vadă asemenea minunăţii, ca să înţeleagă, ca să le desluşească misterul, au venit specialişti de departe, din Franţa şi din Spania.
Satul scoborâtor din Zamolxis
Loman... Un sat românesc de ciobani, unde jumătate din an e iarnă grea şi lupii hălăduie pe uliţe, în căutare de pradă. Unde zăpada blochează drumurile şi astupă cărările. Unde oile sunt obiect de tranzacţie şi la căpătâiul morţilor. Unde bărbaţii zâmbesc doar arar şi femeile obişnuiesc să nu le iasă din vorbă. Unde copiii, învăţaţi de mici cu munca şi căliţi în lupta cu viaţa, se duc la şcoală doar după data de 1 octombrie, când coboară, împreună cu familiile, de la munte cu oile. Când L-a înfiripat, cu mulţi, mulţi ani în urmă, Dumnezeu a aruncat satul ăsta sus, în Munţii Sebeşului şi a decis ca toată lumea de aici să oile şi să lucreze lemnul. După cum spun cu mândrie oamenii locului, rădăcinile lor se pierd adânc, în istorie, pe vremea dacilor. De acolo vin, poate, mândria şi duritatea lor, fermitatea, legătura cu lemnul. De la Zamolxis îşi trag, cum cred, ei puterea.
