Astăzi se împlineşte un an de la dispariţia academicianului Florin Constantiniu. Într-o Românie fără busolă, moartea sa a trecut neobservată. Mass-media era ocupată cu problemele cu adevărat importante ale naţiunii.

L-am cunocut în vremea studenţiei, la 20 de ani, pe când frecventam biblioteca Institutului de Istorie. Pasionat de istorie militară, ştiam că acolo există un exemplar în engleză a celebrei cărţi a lui Liddell Hart despre istoria celui de-al doilea război mondial; era înainte de apariţia ediţiei în limba română. Cineva ( nu mai ţin minte cine anume) m-a prezentat, fiind un subiect pe care şi pe el îl atrăgea. Discuţiile au fost o revelaţie pentru mine, eram fascinat de cunoştiinţele absolut enciclopedice pe care le avea şi modul de o logică impecabilă în care îşi expunea ideile. A fost şi altceva: îmi vorbea de parcă am fi fost colegi. Nu din atitudine sau modul de a vorbi se făcea diferenţa între profesor şi student, iar modestia pe care o afişa m-a impresionat profund.

Mai târziu, prin intermediul unui prieten comun, am avut ocazia să-l vizitez şi să stăm de vorbă în propria locuinţă. Era înţesată cu cărţi, pe toţi pereţii, de sus până jos, într-o dezordine absolut aparentă, pentru că era capabil să găsească o lucrare fără nicio problemă. Aşa cum minunat scria prietenul comun de care aminteam, Florin Şperlea, ''academicianul şi istoricul Florin Constantiniu se numără printre ultimii enciclopedişti şi polihistori autentici de la noi. un adevărat uomo universale, a cărui cultură era cu totul impresionantă.Uşurinţa cu care aborda teme ale istoriei universale şi româneşti, în perioade care se întindeau din zorii evului mediu până în zilele noastre, m-a fascinat întotdeauna''.

Avea un discurs de o claritate şi o cursivitate inegalabile. De fapt, exersa apariţiile publice, oricât ar fi părut de neînsemnate, dovadă a profesionalismului ce-l c