Pluteşte un aer de deznădejde deasupra României. Totul pare să meargă din ce în ce mai prost, că o ţinem din eşec în eşec. Dincolo de conjuctura dificilă, lipsa de speranţă vine din faptul că ne facem că nu vedem rădăcinile răului, deşi le cunoaştem foarte bine cu toţii. Nu trebuie decât să ne întoarcem privirea spre problemele noastre istorice, spre mentalităţile pe care le-am moştenit şi pe care ne pregătim, fatalist, să le pasăm mai departe noilor generaţii. Din păcate, până nu vom fi dispuşi să punem degetul pe ele şi să le corectăm, cu luciditate, curaj şi fermitate, nu vom putea privi spre viitor cu optimism.
Cu 35 de ani în urmă, pe 20 aprilie 1978, toată lumea avea privirile aţintite, întocmai ca şi astăzi, spre peninsula coreeană. Dar nu spre Coreea de Nord, ci spre vecina şi sora ei din sud. O aeronavă aparţinând companiei Korean Air Lines, cu 197 de pasageri la bord, care zbura de la Paris la Seul, fusese lovită de o rachetă trasă de un avion de vânătoare sovietic şi aterizase de urgenţă pe un lac îngheţat. Doar o minune a făcut ca tragedia să se soldeze cu doar două victime.
Nu la fel de norocoşi au fost pasagerii aceleiaşi companii care s-au aflat, cinci ani mai târziu, pe 1 septembrie 1983, la bordul avionului care făcea legătura între New York şi Seul. De data aceasta, piloţii militari sovietici nu şi-au mai greşit ţinta, iar rachetele au lovit în plin avionul Boeing 737. Nici una dintre cele 269 de persoane aflate la bord nu a supravieţuit.
Cele două tragedii au rămas în istorie şi în memoria colectivă ca exemple elocvente ale tensiunii paroxistice instalate în anii Războiului Rece, dar şi ca mărturii ale cruzimii criminale de care au dat dovadă liderii Uniunii Sovietice.
Cu toate acestea, specialiştii în aviaţie civilă le menţionează, de obicei, într-un alt context. Nu mai puţin dramatic, dar relevant din alt punct de vedere:
