Încă din Antichitate muştarul alb şi muştarul negru sunt cunoscute ca plante binefăcătoare mai ales în zona bazinului Mării Mediteraneene. La început erau utilizate mai ales ca legume, înlocuind cu succes spanacul. Muştarul negru a intrat în rândul plantelor medicinale doar de câteva secole.  El a fost recunoscut ca plantă uleioasă, din plantele lui putându-se extrage un ulei care este folosit în alimentaţie la prepararea prăjiturilor, a apastei de muştar, în producţia săpunului sau în industria farmaceutică. Florile de muştar au şi ele o pondere apicolă crescută, fiind “vizitate” de albine pentru polen şi nectar.

Muştarul alb, Sinapis alba – are flori galbene, iar seminţele au culoarea alb-gălbuie sau mai rar, cafenii. Recoltarea se face atunci când 70% din plantă a ajuns la maturitate. În medicina tradiţională sunt utilizate în special seminţele care au proprietatea de a fi laxative, stimulează secreţia gastrică şi normalizează tranzitul intestinal. Boabele muştarului alb conţin uleiuri nesicative (nu formează pelicule, acestea fiind uleiurile comestibile) în cantitate foarte mare, până la 47%, mucilagii aproximativ 20%, proteine 25% şi glicozide. Datorită acestor substanţe, seminţele au întrebuinţări în tratamentul unor boli ale aparatului digestiv. Boabele uscate sunt un condiment intens picant şi fierbinte, fiind folosite în tratamentul constipaţiilor cronice şi creşterea poftei de mâncare. Trebuie avut în vedere faptul că dozele pentru tratamentul cu seminţe de muştar alb trebuie făcute numai sub îndrumarea unui specialist.

Muştarul negru, Brassica nigra – are boabele de culoare brun – roşcate până la negru, cu gust amărui la început şi apoi iute-înţepător. Din făina de seminţe, fiartă cu must de vin, se prepară pasta de muştar. Seminţele conţin uleiuri, proteine şi săruri minerale. În medicina tradiţională seminţele sunt utilizate pentru uzul