Probabil că nu există niciun lider politic care, de-a lungul carierei, să fi reuşit să obţină atâtea voturi din partea unor alegători care îl detestau.
Îmi vine greu să fiu obiectiv atunci când scriu despre Margaret Thatcher, pentru că este (nu „a fost”) liderul pe care l-am admirat cel mai mult, în toţi aceşti ani de când urmăresc fenomenul politic. Din adolescenţă, graţie în primul rând undelor scurte ale BBC, m-am familiarizat cu vocea Primului Ministru, adesea acoperită de strigătele ostile ale opoziţiei din Camera Comunelor. În fapt, interesul meu pentru politică apărând cândva între momentul alegerii lui Thatcher în Regatul Unit şi cel al victoriei lui Ronald Reagan peste Ocean, am ratat spectacolul din 1979. Îmi amintesc, însă, tot ceea ce a urmat după ce britanicii au realizat că în Downing Street 10 a venit o persoană cu totul specială.
Mult mai târziu, când Margaret Thatcher era de ani buni retrasă în Camera Lorzilor, am avut privilegiul de a traduce în limba română cartea ei de căpătâi. E vorba de volumul pe care l-a scos din geantă spunând „În asta credem!”, într-un moment în care, din postura de lider al opoziţiei, căuta să trateze criza de valori, de politici şi de încredere cu care se confrunta partidul său. Fără îndoială, ai nevoie de o geantă mare pentru o carte mare (la propriu şi la figurat) cum este Constituţia libertăţii, de Freidrich A. Hayek.
I-a rămas fidelă magistrului său intelectual de dată târzie - atât cât poate fi omul politic faţă de teoretician. Spre exemplu, medicina socializată, împotriva căreia Hayek scrisese, pe bună dreptate, pagini memorabile, a rămas la locul ei pentru că desfiinţarea Sistemului Naţional de Sănătate ar fi dus, foarte probabil, la o înfrângere electorală usturătoare. Denaţionalizarea în sectorul transporturilor s-a oprit, tot din motive electorale, la calea ferată, reforma fiind întreprinsă de