Ca în mai toate primăverile, doar de vreo două decenii, Iaşul arată surprinzător de jalnic după ce zăpada, care mai conferea impresia unei oarecare decenţe, s-a topit, iar verdele încă nu a izbucnit suficient pentru a estompa mizeria unui oraş în continuă distrugere.

Mulţi dintre puţinii care îndrăznesc să parcurgă aceste texte, de regulă prieteni sau cunoştiinţe suficient de răbdători pentru a încerca să priceapă aceste construcţii semantice, ne-au obiectat, pe bună dreptate, că modernizarea unui oraş presupune un inevitabil disconfort, invocând inerenta necesitate de a sparge ceva ouă dacă chiar ţi-ai propus să faci o omletă. Sigur că nici eu şi nici ceilalţi ieşeni, poate mai normali la cap şi mai deştepţi decât noi, n-au rămas atârnaţi ori măcar încremeniţi într-un proiect paseist al Iaşului din vremurile postbelice în care era doar un târg prăfuit de provincie, dar parcă modernizarea oraşului ar fi presupus un plus de grijă, măcar pentru că ireversibilităţile reclamă această atenţie suplimentară. În context, nu am crezut şi nu mă va convinge nimeni că faptul că nu avem încă un Plan Urbanistic General legal, ori că nu s-a învrednicit nimeni să elaboreze la fel de obligatoriul Registru al spaţiilor verzi, sunt simple scăpări, probe de neglijenţă sau doar o comună indolenţă a administraţiei locale. Această entropie urbanistică a fost şi este cât se poate de deliberată, pentru că în lipsa reglementărilor respective, în Iaşi au fost şi sunt posibile cam toate experimentele edilitar-imobiliare, arbitrare, dar extrem de profitabile, ca orice provizorat care tinde asimptotic să devină definitiv.

Întâmplător, în stricta proximitate a blocului în care locuiesc, în Tătăraşi, unul din administratorii imobilului şi-a luat libertatea de a-şi încropi un soi de garaj, pe spaţiul verde, cam exact pe spaţiul în care, dacă ar fi vreun incendiu, ar trebui să aibă pos