E enervant când, la jumătatea jocului, adică fix atunci când „era să baţi recordul”, calculatorul îţi spune rânjind să cumperi jocul, că era doar varianta „demo”.
Presupun că ar fi la fel de iritant şi dacă ai purta haine „demo”, cu jumătate de mânecă sau jumătate de crac de pantaloni.
Deşi „Demo” vine de la „demonstrativ”, este mai degrabă termenul contemporan pentru „lucruri făcute de mântuială”. Varianta stilizată ar fi „lucruri făcute pe jumătate”.
Nu că n-ar fi la modă. De la bomboana pe băţ, cu etichetă de căpşuni şi gust de vanilie expirată, până la drumuri naţionale, toate sunt „demo”. Demo sunt şi tencuielile blocurilor pe care trebuie să le ocoleşti ca să nu-ţi cadă cărămizi în şapcă (şi nu, cărămizile nu sunt demo, ele cad de-adevărat şi pe de-a-ntregul).
Să-ţi mai spun despre literatura demo, la fel de contemporană? Sau despre oameni demo, care deşi fizic au tot ce arată în atlasul de anatomie, cu greu se pot numi mamifere? N-are rost. Pentru că ai timp suficient să te loveşti de ei, dacă nu cumva îi fi deja sătul.
Nici n-am să-ţi ţin prelegeri despre renunţare. E bine să poţi şi să ştii să renunţi, dar e o mare diferenţă între „a renunţa” şi „a şti când să te opreşti”.
Şi groparul ştie că, dacă sapă o groapă în locul nepotrivit, nu ajută la nimic să sape mai adânc.
Bunica tradiţională, cea pe care snobii o numesc „ţărancă”, deşi are poate 4 clase, nu renunţă la mămăligă fiindcă nu mai are chef să amestece în blid. Însă ştie să se oprească dacă a găsit muşte în făină.
Nu-ţi va pune în farfurie coleşă cu muşte, dar nici nu te va lăsa flămând. Pentru că, chiar dacă s-ar opri, tot va face mămăligă, luând totul de la început.
Învaţă să-ţi imaginezi cu toată mintea, să crezi şi să iubeşti cu toată inima, să zâmbeşti cu toată gura şi să lucrezi cu toată puterea şi pasiunea.
Bunica nu la
