Rar o antiteză mai aprig înfiptă-n coasta tezei decât Leapşa pe jumătate rezolvată, ce muşcă-n plin, cu dinţi de lapte, din blindajul pompos al Oraşului văzut de generaţia ‘80. La doi paşi (geografic) una de alta, cele două expoziţii se află la antipozi estetici şi ideologici.
Mumia optzecistă de la Victoria Art Center, spilcuită cum se cuvine, se leagănă-n sală ca-n lacra multvisată: un white cube propriu, fie el un intestin mai gros, dar bine spălat, albit artistic, din subterana unei construcţii-model a comunismului, de pe Calea Victoriei. Super-echipată tehnic, iluminată profesionist şi cu un grup sanitar din Odiseea Spaţială 2001, veritabil exponat de bază mereu deschis privirilor spectatoare, Victoria Art Center întruchipează perfect victoria administrativă a optzeciştilor: confortul social, profesional, metabolic, atingerea unui ideal de legitimitate istorică strălucitor de curat, plasat - totuşi - undeva în pivniţă.
Expoziţia în sine nu este decât un epifenomen al condiţiilor propice de expunere: tehnologistă, îngrijită, bine-crescută, sforăind plăcut a sens cultural grav. Rece şi meschin-critică, ţinta ei e limpede de la intrare, unde te întâmpină figura belferă a unuia dintre cei mai joviali optzecişti, Gigi Rasovszky, ochelarist zâmbăreţ cu bluză-nflorată, fotografiat, di granda, pe fundalul distopic al oraşului (acesta) ruinat, cociobit, ignar. Tema expoziţiei se deapănă apoi ca un fuior, egal: artistul e deştept şi bun, nevoit să coabiteze cu oraşul urât, prost şi rău, căruia-i relevă tarele, pentru cei care (orbi, probabil) nu le sesizează. Radu Igazság ne arată nuntaşii poetic-mocofani cum se fotografiază-n Parcul Ioanid, Mircea Stănescu merele stricate abandonate trecătorilor, Petru Lucaci surprinde poanta (serabădă)-n grotescul suburban al citadinului („Unitatea s-a mutat pe lumea de vis-à-vis.“), Perv