Ultimul an a consumat în România o cantitate de energie, pasiune și putere de luptă care au dus la nimic și care ne-ar fi ajuns pentru cinci ani în care să realizăm cu adevărat ceva.

Ministrul Niță declara recent că cine vrea să îi vorbească ar trebui mai întâi să citească, să studieze și apoi să vină la el. Fusese probabil inspirat de Ponta, care și-a manifestat public convingerea că niciun can­di­dat nu poate ajunge preșe­dintele României în 2014 fără sprijinul PSD. Nici liberalii nu se lasă mai prejos, prin Eu­gen Nicolăescu, care se arăta deplin sigur pe sine către jur­naliști luna trecută: „Ăia pe care dumeavoastră îi cu­noaş­teţi îi aduceţi la mine să-i con­ving că nu au dreptate să fie îngrijoraţi“.

Aroganțe pe toată linia, tocmai când „ză ma­dăr and ză fadăr“ al tuturor aroganților a ie­șit din pușcărie. Nu par a fi învățat nimic din căderea lui. Și el era foarte sigur, acum niște ani, că toți și toate se află la picioarele lui pe veci. Pare că majoritatea parlamentară are efec­te secundare severe. Cei care oricum se cre­deau buricul pământului încep să facă din asta o politică de stat. Dar câte burice să-nca­pă într-o țară atât de mică?

Toți politrucii ăștia pe care acum îi cam în­curcăm or să fie peste câțiva ani vai mama lor. Cine nu-i va uita îi va înjura ca la ușa cortului pe unde îi va prinde, pentru că nu vor fi reușit ab­solut nimic pentru dez­vol­ta­rea României. Deși planuri mari au. Varujan Vosganian ne în­demna profetic săptămâna tre­cută: „Încercaţi să înc­hi­deţi ochii şi imaginaţi-vă o Ro­mânie fără ştampile. Ro­mânia trebuie să nu mai aibă ştampile şi vă spun că în stra­tegia de reindustrializare vom avea acest lucru“. Să scăpăm de ștampile e un lucru bun. Să faci din asta o prioritate în stra­tegia de reindustrializare a unei ţări pre­su­pune să nu înțelegi deloc pe ce lume trăiești.

În curând, Ponta va aniversa