După o tranziţie în care adaptarea la economia de piaţă s-a făcut fără o justiţie independentă, fără politici de protejare, necum stimulare a producţiei naţionale (fie industrială, fie agricolă), ne aflăm în condiţia de „biată ţară sub vremi”, cum ar zice Miron Costin.

Destrămările economiei româneşti produse îndeosebi de privatizări nefericite sau, mai des, lichidaţioniste, au fost cu mult mai mari decât reuşitele prin investiţii productive. Putem spune că atât gestiunea resurselor naţionale (patrimoniu spiritual şi material precum şi fonduri publice), cât şi gestiunea socială şi politică a deciziilor economice au fost, de regulă, realizate cu intenţia de a acoperi fraude sau cu incapacitate de a planifica consecinţele deciziilor. Ar fi trebuit, cum ne avertiza pe la 1723 Giambattista Vico, marele precursor al gândirii sistemice şi complexe: „dacă nu sunt capabili să se sprijine pe ştiinţă, cel puţin să-şi întemeieze voinţa pe conştiinţă”.

Acum suntem săraci, după cum arată statisticile, dar mai ales dacă ne gândim la milioanele de români care iau calea străinătăţii.

Nici România, după cum nici capitalismul bazat pe o liberă competiţie pe piaţă nu sunt fatalmente greşite. Ele pot fi, şi chiar au fost, victimele unui rele administrări. Această rea administrare a condus inevitabil la o nesiguranţă tot mai mare în ce priveşte sensul dezvoltării economice şi căile de redresare a celor două componente fundamentale ale societăţii: şcoala şi justiţia. Acum suntem săraci, după cum arată statisticile, dar mai ales dacă ne gândim la milioanele de români care iau calea străinătăţii.

Cu câteva zile în urmă statistica oficială spaniolă constata că o mare parte din remiteri, adică banii trimişi acasă în 2012 din Europa bogată către Spania, proveneau nu de la spanioli, ci de la români care şi-au lăsat familiile în Spania şi au urmat deci calea unei a doua e