Acum 110 ani, un trib aflat sub conducerea "căpitanului" Hendrik Witbooi s-a răsculat împotriva trupelor germane din Africa de Sud-Vest (Namibia). Acesta a fost începutul unui lanţ de evenimente care au culminat în masacrarea populaţiilor Herero şi Nama, între 1904 şi 1907.
Faptul că scriu pentru un public din România despre acest episod cere câteva explicaţii. Desigur, este potrivit să ne amintim ororile secolului XX. Orice minte raţională înţelege asta. Numai că eu am şi alt motiv.
Vedeţi, adesea spunem sau auzim ceva despre nevoia de modernizare a discursului public. Cerem argumente compatibile cu acelea din democraţiile tradiţionale din Occident. Să avem oameni publici cu ţinuta celor occidentali.
Problema este că uneori credem că putem ajunge în acest punct apucând-o pe scurtătură... Ne dispensăm de detalii, trecând la ceea ce bănuim că este esenţialul. Nu avem timp de "fineţuri".
Argumentul meu este că nu ne putem dispensa de complicaţii. Avem nevoie de "fineţuri". Mintea occidentală s-a format printr-un proces sofisticat. Raţionalitatea presupune distincţii fine şi o atenţie sporită.
Iată un exemplu, care ne aduce direct la tema de astăzi. Experienţa colonială. Marile sisteme politice ale Occidentului s-au format în era colonială. Pentru a înţelege aceste sisteme, trebuie să înţelegem (şi) ideile, istoria perioadei coloniale.
Însă colonialismul este pentru noi, în România, o necunoscută. De ce anume, putem bănui. Printre altele, pentru că noi nu am avut colonii. Dar oricare ar fi motivul, această lipsă completă de preocupare pentru subiectele coloniale ne lasă cu o imaginaţie politică şi socială mai săracă. Ne împiedică să înţelegem în profunzime unele elemente ale culturii politice ale democraţiilor occidentale.
Monarhia britanică nu o vom înţelege dacă stăm doar în faţa televizorului. Nu vom şti nimic despre federali