Când i s-a atras atenţia că procedura numirii noilor şefi din justiţie nu a fost cea recomandată de Bruxelles, purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene, dl Mark Gray, a recurs la înţelepciunea populară a naţiunii căreia îi aparţine, spunând: „Nu trebuie să plângem după laptele vărsat! Cred că asta e important şi nu are rost să ne mai uităm înapoi“. În acest fel, demnitarul comunitar a dat un semnal neechivoc ştabilor statului român că, dacă sunt precum Ahile cel iute de picior, prompţi în a-şi dibăci soluţiile ce le vin din pură „inspiraţie“, Comisia Europeană va da din umeri, zâmbind optimist şi promiţând că, de aici înainte, lucrurile vor sta altfel, că procedurile vor fi urmate cu mai multă vigilenţă. În loc de şarmanta declaraţie, dl Gray ar fi putut evidenţia, tocmai pe dos, lipsa de performanţă a lui Ahile, incapabil să întreacă broasca ţestoasă, după cum ştim din celebra aporie a lui Zenon din Eleea.

În caz că Bruxelles-ul ar fi dorit, efectiv, să pună piciorul în prag în calea abuzurilor politicianului român de factură fanariotă, zâmbăreţ şi pişicher, culant şi sofisticat, dar numai în măsura în care baletul lui greoi, în giubea şi cu anteriu, poate înşela asupra adevăratelor lui accente, interese şi scurtături procedurale, dl Gray ar fi reflectat mai bine dacă e o adevărată îmbunătăţire de procedură să scoţi din jobenul propriu nişte nume, fie şi luându‑l ca asistent de prestidigitaţie pe mai vechiul tău inamic declarat, preşedintele ţării însuşi. Acum, cel puţin, prin bunăvoinţa purtătorului de cuvânt al Comisiei, opinia publică românească s-a ales cu două certitudini (în caz că ar vrea să le ia în seamă, ceea ce e destul de nesigur şi problematic): una e că stepul rapid produce spectacol, iar spectacolul atrage aplauze din partea asistenţei avizate. A doua arată că, dincolo de toate gargarele şi bombănelile, Tanda şi cu Manda se îmbrăţişează şi