Opt ani a trăit Hemingway la Paris şi probabil că multe străzi îi poartă încă amprenta paşilor... Dar nu mai e deloc acelaşi lucru, nici la Cafe du Dome, nici la Closerie Lilas, şi nici piaţa St. Michel

(Urmare din ediţia de ieri)

Sticlele de rom St. James sunt prăfuite în galantar şi oamenii preferă să bea câte un "fresh", lângă cafea, mai ales că în interioare nu se mai fumează. Am încercat să refac itinerarul lui, flămând ca şi el, din Pace de l'Observatoire până în strada Vaugirard: "Foamea este sănătoasă şi tablourile arată, într-adevăr mai bine când ţi-e foame..." spunea, şi chiar aşa şi era. Mă opream din loc în loc, în faţa vitrinelor minunate, admirând tablourile expuse, "antiques" pictura şi mobila flamandă, de valoare, şi culorile lor mă pătrundeau până în adâncul sufletului. Dar îmi trezeau şi o întrebare pe care o simţeam crescând, cu fiecare oră care trecea, în adâncul meu: oare ce caut eu aici, în oraşul acesta? Nişte oameni morţi, caut, amintirea unui oraş, imaginea lui care nu va mai fi niciodată aceea de atunci?

"Mâncatul este minunat, de asemenea şi ştii unde mergi să mănânci acum? La Lipp te duci să mănânci şi să bei.". Dar Lipp cel de azi nu mai aminteşte de cel unde "Ernesto" comanda "distingue" în cana mare, de sticlă cu capac, şi salată de cartofi, "pommes a l'huille"... Mai poţi, totuşi, ca pe atunci, lua un, un cârnat "cervelas", cu sos de muştar, un cârnat bun, cu carne şi slănină de porc şi usturoi. Dar nu asta resimţeam ca o apăsare, ci oamenii, oamenii aceştia care treceau pe lângă mine pe stradă, oamenii pe care îi vedeam în restaurante, în magazine: era mai evidentă ca oricând iluzia pierdută definitiv, că putem s-o luăm, întotdeauna de la început, că tot ce-am pierdut, din cauza noastră, mai ales, nu a lăsat urme în sufletul nostru. Că ceea ce nu a trebuit să se întâmple, nici nu s-a întâmplat în viaţa noastră...