Dincolo de provocările unora și de ironiile altora, opinez că meciul dintre Rapid și Steaua de duminică a constituit un derby. Angajamentul echipelor, ambiția și ardoarea lor l-au ridicat la acest rang. Aflați într-un moment dificil, rapidiștii au pus suflet, au dovedit caracter. Printr-o dăruire vecină cu sacrificiul, au încercat să se depășească și, circa 60-70 de minute, au reușit. Deși cu burțile goale, ei au luptat eroic cu niște adversari superiori ca valoare, demers în numele căruia merită mai mult respect. Într-un campionat în care Steaua zburdă, Rapid i-a opus o frumoasă rezistență, dînd de știre că liderul autoritar al Ligii 1 nu-i invincibil.

În ciuda dominării teritoriale, cu o posesie a balonului de 64,4 la sută, Steaua n-a jucat neapărat mai bine. A făcut-o mai puțin tranșant și tăios ca de obicei. Astfel, scorul de 1-1 apare ca echitabil în condițiile în care fiecare formație a trecut pe lîngă izbîndă, dar și pe lîngă înfrîngere! Greu de precizat cine a ratat situații mai clare, Al. Ioniță I sau Tatu. Gazdelor le-a surîs norocul la bara lui Iancu din prelungiri, dar au avut și ghinion, reversul medaliei, șansa vizitatorilor, la golul lui Bourceanu, al cărui șut a fost deviat în proprie poartă de Abrudan.

În măsura în care Rada a țintit un egal, obținut finalmente cu mare cheltuială de energie, Reghecampf a creat permanent presiune și, mînat de trufia celui mai puternic, a forțat permanent victoria. A insistat. A luat însă și hotărîri bizare. N-am înțeles de ce l-a înlocuit pe Georgievski cu Tatu și nu direct cu Prepeliță, mișcare din pricina căreia a pierdut o schimbare. Am găsit neinspirată și folosirea lui Tatu în avanposturi. Nu știu al cui favorit e brazilianul, al patronului ori al antrenorului, dar nu-l văd titular în actuala garnitură. Iar ca vîrf împins, nu-l văd nici atît, sud-americanul fiind prea scund, prea lent și prea firav