(apărut în Dilema veche nr. 240 / 2008)
Pentru mine, comunismul are toate simptomele descrise de ceea ce istoricii numesc „memoria traumei”. În consecinţă, nu am fost în stare să tratez „neutru” şi „obiectiv” nici o temă legată de acest subiect. Cu atît mai puţin nu mă simt în stare să o fac în privinţa sexualităţii.
Rîndurile de faţă sînt o „sinegrafie” tip „matrioşca”. Adică ele cuprind povestea, sărăcită şi schematică a experienţelor trăite de mine, de prietenii şi colegii proximi, pe care ne adun în aceste rînduri într-un „noi” generic (povestea mai largă şi mai corporală se găseşte în cartea R’Estul şi Vestul, Mihaela Miroiu şi Mircea Miclea, Editura Polirom, 2005). Aceşti „noi” sîntem acum oameni între 50-55 de ani. Cu alte cuvinte, ne-am trăit experienţa tinereţii full time în anii `70-`80, adică post Decretul antiavort din 1966, în plin delir dictatorial, într-o puşcărie generalizată la 22 de milioane de oameni. Mai frustrant decît atît este faptul că in copilărie şi în adolescenţă am prins mini-fisura de libertate şi acces la informare din anii `64-`71 (cu prelungiri tot mai vagi, pînă în `77). Acest respiro liber a făcut din generaţia noastră de adolescenţi una hipiotă, cu mulţi „gărgăuni” occidentali consumaţi mai degrabă ideologic, literar, muzical, petrecăreţ şi vestimentar. Genul nostru proxim şi semenii acceptaţi erau, desigur, rebelii tineri ai „societăţii de consum”. Şi ei şi noi eram anti-conservatori, anti-establishmet, anti-ipocrizie. Detestam tot ce plăcea generaţiei părinţilor noştri. Formalismului şi felul în care se îmbrăcau: pantofii cu toc, cocurile, rochiile cu briz-brizuri, costumele cu cravată sau cele muncitoreşti, îi opuneam spontaneitatea, jeanşii, cămăşile, pletele, adidaşii. Felului în care se distrau ei (balurile organizate de sindicat), muzicii „leşinate” pe care o ascultau (orice muzică uşoară pre-Beatles) ne opunea
