Paradisul unora e, adesea, iadul celorlalți sau seamănă bine cu el și viceversa.
Nu demult, un prieten a postat pe Facebook o poză ilustrând interiorul unei mari biblioteci din Vest: numai rafturi cu cărți cât vezi cu ochii, etajate frumos până la tavanul înalt, boltit. Dedesubt, respectivul a scris: „acesta este paradisul“. Persoana e, bineînțeles, un intelectual decadent, un șoarece de bibliotecă, un incapabil să trăiască „realitatea“ zilelor noastre și care speră că va fi compensat „dincolo“ printre cărți demodate... Empatizând, îi dorim, când va fi să fie, lectură plăcută și eternă.
Nu e de mirare, firește, că „dincolo“ ni se înfățișează drept o împlinire cu asupră de măsură a ceea ce suferim că ne lipsește aici: de exemplu, pentru cei care au scris Biblia – păstori ducându-și viața într-o climă aridă și caldă – paradisul e o oază răcoroasă la „loc de verdeață“, udată de izvoare și umbrită de pomi roditori sub care ei zac, în timp ce oile le pasc pe imaș. Acestui cadru idilic de bază musulmanii i-au adăugat munții de pilaf și bine cunoscutele și etern feciorelnicele hurii. Ferească Dumnezeu însă ca pe nordicii vikingi să-i trimiți, după o moarte eroică, pe o pășune alături de oi: asta ar fi fost pentru ei Iadul și ar însemna că dispeceratul ceresc e defect. Paradisul lor era Valhalla – o sală încălzită de un cămin uriaș în care troznesc în foc bușteni; în mijloc e o masă lungă la care eroii devorează fără răgaz friptane și înghit infinite beri, în timp ce afară domnește un ger năpraznic și fără sfârșit. Iar huriile sunt înlocuite de blondele valkyrii...
De aici o observație importantă: paradisul unora e, adesea, iadul celorlalți sau seamănă bine cu el și viceversa. Pentru omul Bibliei, Iadul e un cuptor încins, Gheena, dimpotrivă, pentru omul Nordului – el e un frig strașnic. Cât despre omul Dâmboviței,
