La începutul anilor 90, România era împărțită între cei care-l divinizau pe Iliescu și aceia care-l urau din ficați. În zilele noastre, țărișoara s-a tăiat între adulatorii și contestatarii lui Băsescu. Sunt două Românii. Elementul lor comun a rămas falia care le desparte. O falie adâncă, dar nenaturală, a intoleranței, la care sapă suplimentar cetățeni plini de certitudini și fără argumente. Toți știu. N-au nici un dubiu. Trăiesc sub spectrul teoriei conspirației. Văd peste tot comploturi și înțelegeri oculte.
Dialogul a fost, practic, desființat. A rămas doar un biet cuvânt în DEX. Discursul public, fie că-i politic ori e generat de mass-media, se desfășoară sub semnul monologului. E un Dinamo-Steaua la nivel național și pe orice temă. Mai toată lumea are o părere și ține strâns de ea ca orbul de ciomag. Argumentele nu mai folosesc la nimic, rațiunea nici atât. Strigătul ferm și orbirea furiei au triumfat. Înfrângerea decenței și a logicii e categorică.
Politicienii ignoră iresponsabil un pericol real. Pentru că, sub pretextul grijii pentru starea macro a nației, trăiesc în chibuțul lor și nu pricep că, la nivel micro, ura față de ei e uniform distribuită în toate păturile sociale. Pe fondul deteriorării accelerate a nivelului de trai și al apatiei autorităților, riscul coalgulării unei mișcări anarhiste antisistem nu-i de ignorat. Nici de privit ca iminent într-o țară unde cele mai sângeroase revoluții se petrec pe facebook. Doar că trebuie să-l conștientizezi. Și să-l previi, dacă te duce capul cât de cât și în măsura în care ai timp/chef să pricepi că acțiunile și atitudinea ta irită, influențează și pot generaliza.
Oricâte zâmbete subțiri ar stârni domnu’ Dan, existența partidului său de autor și televizor în Parlament e o stare de fapt. El a identificat extrem de productiv o zonă de interes comun, dezgustul față de politicieni.
