În numărul trecut al revistei 22, în stilul caracteristic, Erwin Kessler desfiinţează, înainte să se întâmple, proiectul care va reprezenta România la Bienalade la Veneţia. Chiar dacă uneori mi se întâmplă să rezonez cu critica sa (de exemplu la MNAC, subReal sau chiar la mine), nu m-am identificat niciodată cu viziunea sa conservator-apocaliptic-definitivă sau cu jocurile de cuvinte bazate pe numele artiştilor.
Textul acesta nu este o polemică, ci o versiune diferită a aceloraşi fapte.
Proiectul. În Pavilionul Românesc de la Veneţia, timp de 6 luni, un colectiv de artişti şi coregrafi vor reface zilnic cu corpurile lor lucrări celebre (sau uitate), expuse de când s-a înfiinţat bienala şi până la ultima ediţie, O istorie a artei contemporane mondiale povestită cu corpuri româneşti. Proiectul a fost ales de o comisie de experţi în cadrul concursului curatorial organizat de Ministerul Culturii. O practică democratică pe care o salut.
De 15 ani, fac expoziţii în cele mai importante muzee şi particip la cele mai mari bienale de artă din lume. În opinia mea, proiectul este tare, e cu risc, va naşte discuţii, va avea impact la presă şi la public.
Corpul meu, corpul nostru. În ultimii ani ai dictaturii, am făcut, clandestin, artă cu corpul (fără să ştiu definiţia şi istoria domeniului). Corpul era ieftin şi radical. Pentru mine a fost o formă de rezistenţă. Pe urmă, a venit revoluţia şi istoria a fost schimbată de corpuri de oameni în bătaia puştii. După aia, fiecare milimetru de avans democratic a fost obţinut de alte corpuri. În lumea global-consumistă de astăzi, bine folosit, corpul continuă să fie radical. De aia am sprijinit de la înfiinţare Centrul Naţional al Dansului Contemporan (în opinia mea, una dintre cele mai importante platforme de artă de la noi, un spaţiu comun unde toate formele de expresie şi-au găsit loc, in
