Lucian Dan Teodorovici are o teză personală despre experiența comunistă.

Cea mai bună carte publicată până acum de Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, își datorează succesul unui personaj me­morabil. Dacă romanul e mai degrabă static și complicat, punând serios la încercare răbdarea și atenția cititorului, în schimb figura păpușarului amnezic Bruno Matei ră­mâne pe retină ca o su­perbă pantomimă elegiacă. E o manieră neașteptată de tratare a unui subiect din­tre cele mai dificile: în­chisorile comuniste, ma­laxor al vertebrelor so­cie­tății românești.

Panorama sumbră a României con­cen­traționare trece în roman filtrată de bio­grafia plină de sincope a eroului. Autorul e foarte bine documentat, știe ce spune. Niciun detaliu nu sună strident, nici os­tentativ, doar detașat uneori, fiindcă abu­lia intermitentă a lui Matei Brunul estom­pează strigătul implicit. Senzația e în­tru­câtva de abordare soft. Chiar și în scenele caracteristice (anchete, torturi), atmosfera rămâne suspendată între amintire și aiu­rare și e foarte bine așa. Pentru o dată, scri­i­tura puțin pregnantă a prozatorului ieșean slujește salutar textul, pe care îl „dezafectează“ psihologic. Un roman de­licat și tragic, învelit în abur impon­de­rabil, sub care stă, masivă, materia grea a cru­zimii.

Povestea încâlcită de amnezie a lui Bruno Matei (Matei Brunul, cum îi simplifică numele To­varășul Bojin, securistul de caz) este de fapt simplă și tipică pen­tru anii cincizeci: șir lung, inexplicabil de detenții. Unui bărbat fără vârstă, copilăros și timid, care apare în prima scenă pe po­dul Trancu din Iași cu o marionetă deza­r­ticulată pe braț, i se atribuie uneltiri îm­potriva regimului comunist, agitație le­gio­nară etc. Născut din tată român și mamă italiancă, emigrase la 17 ani în Italia, îm­preună cu părinții. După război, ajunge vic­tima unui aranjament de viață ne­ins­pira