De multe ori cârciumile adevărate sunt ascunse ochiului mâncătorului de rând. Sunt pentru cei ce ştiu să le caute şi mai ales pentru cei ce ştiu de ce să le caute Dacă m-aş fi născut poet, probabil că instinctul mi-ar fi dictat să scriu o cronică în versuri despre Casa Bana, o odă patetică şi pasională: Oda Dependentului de gusturi şi a Robului şpriţului de după-amiază, Imnul lui „Pierde Ziua” şi al tovarăşilor săi, Cântecul Ajunsului cu visuri de ratare. Cum, în ziua în care năştea mama mea, stocul de poeţi era deja epuizat şi singurele locuri vacante erau la epigoni şi catrenişti funerari, am hotărât să urmez o cale prozaică, fapt ce face ca următoarele rânduri să fie banale în comparaţie cu ce experienţe poţi trăi la Casa Bana. Locaţia în discuţie e un soi de haiduc al restaurantelor de pe la noi, un Pintea al vremurilor noastre. În ziua în care administratorii, proprietarii şi managerii restaurantelor bucureştene ieşeau cu coşurile gemând de greutate din Metro, Selgros sau Carrefour, pregătindu-se să servească mâncare tradiţională în containere chinezeşti, la Casa Bana se cărau pe scări borcane cu „zacuscă iute de vinete” puse de cu toamna în beci. În clipa în care bucătarii de prin urbe desfăceau conserva de murături bulgăreşti şi tăiau subţire mezelul ce nu a văzut niciodată carnea, la Casa Bana se turnau gogonele în butoaie şi se întorcea pastrama în afumătoare. Mi-e greu să numesc Casa Bana restaurant... nu prea se încadrează în canoanele acestei tagme; cred că termenul cel mai propriu ar fi „la cineva acasă” şi asta e de fapt. O poartă roşie pe o stradă pierdută în buricul capitalei, fără firmă, fără vreun indiciu că acolo s-ar afla un loc public de destrăbălare culinară. Intri în curte, mergi până în fund şi dai de nişte mese, o boltă de struguri şi un butoi cu must. Poţi avea impresia că ai greşit adresa; pare o curte de oameni. Cârciuma nu are nici o trea