După ce a pozat în regina balului vreme de zece ani, Slovenia pare că se va lua de mînă cu Ciprul în rolul orfelinelor cazate în debaraua Europei. În vreme ce România abia își număra degetele de la picioare, micuțul stat extras prin cezariană din burta Iugoslaviei știa aritmetica din născare, ca dovadă că banii pe proiectele europene erau adjudecați sută la sută, autostrăzile încheiate la toți nasturii, vameșii fără buzunare la uniformă, văcuțele Milka mînate la pășune de țărani coborîți parcă din opereta Lăsați-mă să cînt de Gherase Dendrino.

Trai, neneacă, pe banii babachii, fiindcă proiectul de țară odată ștampilat, cetățenii Sloveniei nu aveau altceva de făcut decît să aștepte ca para mălăiață să le pice în gură. Suferind de o lipsă acută de Mugur Isărescu, în locul perei zemoase le-au căzut băncile din corcoduș și nici un gentleman de la Bruxelles nu s-a oferit să le ridice.

Pozind galeș din toate pozițiile și consumîndu-și întreaga cantitate de fard și de ruj, Slovenia și-a diminuat atractivitatea în așa hal că nici un zbenghi proaspăt și nici o aluniță artificială nu mai pot seduce investitorii străini.

România, în schimb, ca damă de consumație ușor betută și cu ciorăpeii în vine, pare mult mai apetisantă, căci o ușă căreia i s-a furat clanța poate fi ușor deschisă cu piciorul, iar în trei milioane de hectare de pămînt arabil nelucrat douăzeci de ani orice tractorist olandez s-ar putea juca de-a Old Shatterhand cu indienii noștri.

A sosit iacătă și ora ta, țara lucrurilor făcute de mîntuială, unde provizoratul e pseudonimul eternității! Mîine-poimîine vor pogorî nemții cu șublerul și compasul să ne explice că gropile din asfalt nu fac obligatoriu parte din zestrea noastră națională ori că între secetă și inundații există o cale de mijloc, prin care apa poate fi stocată și îmblînzită, să nu mai moară porumbul de sete pe malul Dunăr