Cine ar vrea să ucidă un eveniment sportiv? De ce? Ce fel de "raţiuni" se pot ascunde în spatele atentatelor de la Boston? Care este "nivelul următor"?
Pînă să putem răspunde acestor întrebări, un lucru e sigur: atentatele din frumosul şi paşnicul oraş american nu mai au decît foarte puţin de a face cu limitele tradiţionale ale fenomenului politic numit generic "terorism internaţional".
Ideea de a obţine avantaje politice, materializate fie şi numai în creşterea vizibilităţii în spaţiul public, astăzi mediatic globalizat, nu este nouă. A fost explorată în cele mai felurite variante, din antichitate şi pînă astăzi. De la asasinarea publică, spectaculos pusă în scenă, a liderilor politici, ori militari, pînă la demolarea, incendierea sau distrugerea unor monumente, clădiri sau simboluri publice; de la deturnarea mijloacelor de transport şi luarea de ostatici, pînă la masacrarea inocenţilor, aproape totul a fost încercat. Terorismul internaţional al ultimelor decenii nu a inventat nimic nou; este o simplă excrescenţă epigonică, inflamată şi artificial supra-dimensionată de efectul mass-media. Faptul că cei care planifică şi realizează atentatele se folosesc de puterea calculatoarelor moderne, călătoresc în cîteva ore de pe un continent pe altul, utilizează explozibili sintetici din ultima generaţie, detonatoare acţionate de la distanţă prin telefonia mobilă şi cine mai ştie ce alte gadgeturi care-şi pot găsi o nefericită utilitate în realizarea unui masacru, nu schimbă cu nimic natura lucrurilor. Mecanismul din spatele fenomenului este acelaşi acum ca şi acum o mie de ani: producerea unui eveniment public care să semene panică, teroare, cu consecinţa directă a unui cîştig politic. Nici măcar folosirea atentatelor teroriste în spaţiul activităţilor sportive internaţionale nu este nouă. Din nefericire, există tragicul precedent al Olimpiadei de la Munchen, 19
