Dezbaterea rămîne vie, în Franţa, după publicarea, luni, a declaraţiilor de avere ale miniştrilor. Pentru multă lume această măsură adoptată de preşedintele François Hollande în contextul afacerii Cahuzac echivalează cu un şoc cultural. Vom încerca în cele ce urmează să înţelegem acest lucru, de ce în Franţa a discuta despre bani, sau mai precis despre cît ciştigă fiecare şi în ce fel, a fost multă vreme un subiect tabu.

Acest cuvînt, "tabu" exprimă perfect sentimentul pe care îl au francezii în contextul acestei veritabile "revoluţii" destinată să ducă la moralizarea durabilă a vieţii politice. De altfel cotidianul Libération îşi deschide ediţia cu următorul titlu : "patrimoniul – sfîrşitul unui tabu". Rămîne deci interesantă întrebarea, de ce există în Franţa această tradiţie a discreţiei, chiar a tăcerii, cînd vine vorba de bani. In societate francezii sunt întotdeauna dispuşi dă discute despre orice, dar nu şi despre cît cîştigă. Le este mult mai uşor să fie sinceri, deschişi şi chiar volubili cînd vine vorba despre sexualitatea lor, dar se crispează cînd vine vorba despre bani. Pentru a recurge la o expresie franceză, în Franţa nu este "de bon ton" să te interesezi de averea unui prieten, chiar dacă îţi este cel mai bun prieten.

Cercetătoarea Janine Mossuz-Laveau, autoarea unei cărţi intitulată "Noi şi banii", arată în Libération că rădăcinile acestor atitudini legate de bani rezidă în tradiţiile rurale şi în cultura catolică. In Franţa aproape toată lumea are rădăcini rurale, fie la prima, fie la a doua, fie la a treia generaţie. Ori, există o cultură ţărănească legată de ban: ţăranul îşi ţinea banii ascunşi de teamă să nu fie furat şi nu sufla nici un cuvînt despre cît are şi unde-i ţine.

Acest cult al secretului în materie de bani s-a conjugat cu o anumită cultură catolică, orientată spre săraci, spre ideea că numai cine este sărac are