În 1990, partidele româneşti apărute după seceta comunistă ca nişte ciuperci nefireşti au uitat o vreme ideea de la care trebuie să plece orice demers politic: ideea unei comunităţi organice (măcar în teorie) pe care trebuie s-o apere.

Izolaţionismul lui Ceauşescu a fost urmat de o oikofobie (cu termenul filosofului conservator britanic Roger Scruton) din ce în ce mai marcată, adică de o spaimă a elitei de propria sa comunitate, de propriul său popor:

„Această repudiere a ideii naționale este rezultatul unui tip particular de gândire care a apărut în întreaga lume occidentală după al Doilea Război Mondial și care se întâlnește în special în rândul elitelor intelectuale și politice. Nu există un cuvânt adecvat pentru această atitudine, deși simptomele ei sunt imediat identificabile: anume dispoziția ca, în orice conflict, să fii de partea „lor” împotriva „noastră” și nevoia simțită de a denigra obiceiurile, cultura și instituțiile care pot fi identificate ca „ale noastre”. Numesc această atitudine oikofobie – aversiunea pentru ceea ce este acasă -, pentru a sublinia relația strânsă pe care o are cu xenofobia, cea care este imaginea ei în oglindă. Oikofobia este un stadiu prin care mintea adolescentină trece de obicei. Dar este o etapă căreia intelectualii tind să îi rămână captivi” - Roger Scruton, „http://www.brusselsjournal.com/node/1126.Imigrație, multiculturalism și nevoia de a apăra statul-națiune”, conferinţă ţinută în iunie 2006 la Antwerp, în Belgia.

Elita nu numai că este îndepărtată de popor (în teorie aşa ceva e firesc până la un

punct), dar doreşte acest lucru cu ardoare. Ceea ce nu mai e firesc. Astăzi, o elită, întâmplător declarată de stânga, caută o oarecare revenire pe poziţii mai naţionaliste. Problema este că ea reprezintă trecutul...comunist. Tineretul semnificativ din punct de vedere politic a rămas încă în paradig