O miză constantă a politicii dâmboviţene din ultimii ani pare să fie unificarea dreptei româneşti sub un singur steag. Metoda? Capturare.

Războiul celor două roze - dreapta populară împotriva celei liberale - a început odată cu metamorfoza ideologică a PD şi refuzul constant al PNL în privinţa unei fuziuni. Conflictul a fost generat, amplificat şi întreţinut de ambiţia lui Traian Băsescu de a guverna cu un mare partid prezidenţial de centru-dreapta. Proiectul a eşuat, însă resentimentele au rămas, conflictul s-a perpetuat, iar PNL a fost obligat să colaboreze cu PSD. Faptul că două partide mari, unul de stânga, altul de dreapta îşi angajează promisiuni comune şi guvernează, nu este neapărat o ciudăţenie politică pentru România. PD a guvernat cu PNL. PD-L a guvernat cu PSD. PNL guvernează cu PSD. Toate combinaţiile dintre partidele mari s-au epuizat. Explicaţia la îndemână pare a fi permeabilitatea ideologică pe care o regăsim şi în stânga şi în dreapta.

Astăzi, dreapta liberală îşi doreşte să înghită dreapta populară, drept răspuns la acţiunea sistematică a dreaptei populare de a distruge dreapta liberală. Sloganul clasicului film Highlander, în care nemuritorii se luptă pentru supremaţie, „There can be only one”, pare a se potrivi de minune situaţiei. Justificat demers? De ce nu! Realpolitik până la capăt ar spune unii. Partidul cel mai puternic, care se organizează cel mai bine la toate capitolele supravieţuieşte. Şi pare un moment propice. PNL este la guvernare, se simte puternic şi doreşte să-şi elimine adversarul. Însă asta înseamnă consumarea unor energii. Iar distrugerea nu este întotdeauna creatoare.

Lecţia intenţiei PD-L de a distruge PNL ar suna cam aşa: liberalii s-au regrupat şi au reuşit să se mobilizeze puternic în faţa unei astfel de ameninţări. PD-L, în loc să se consolideze în perioada guvernării, s-a fragmentat şi divizat. Facţiune