Se moare, uneori în spitale. Corpul celui drag, dus, se taie, se răscoleşte, se coase, se ia, se îngroapă. Există încă o variantă, pentru cei privilegiaţi: cea de a da suflu altor vieţi, chinuite, prin organele lor. Ce înseamnă “privilegiat”? A intra în moarte cerebrală într-un spital cu anestezişti nu foarte blazaţi, a avea un coordonator de transplant ce ştie să explice familiei ce se întâmplă ş ice doarme iepureşte, a avea familie normală la cap, ce înţelege că rata de panseluţe pe mormânt e aceeaşi şi pentru un cadavru cu rinichi, şi fără, şi… a nu face parte din biserica din care nu trebuie. Pentru că, pe axa între Isus şi ban, acestea, bisericile, pot influenţa dacă ficatul tău dă viaţă nouă unui om sau putrezeşte alert în pământ.

Trăim într-o ţară majoritar ortodoxă, de ne luăm după ultimul recensământ, în care instruiţii recenzori au trecut deseori “ortodox”, din inerţie, fără să ceară confirmări sau infirmări, pe cei care se dăduseră, în rubricile de mai sus, români. O ţară creştină, în care ortodoxia nu are decenţa de a-şi ţine gura în chestiuni care nu o privesc, fiind luată în calcul de politicieni, pentru voturi, şi fluturând mantii grele, ca aripile unei răpitoare mari, peste celelalte culte din ţară. Partea proastă e că şi murim în România, lângă medici care, în timpul ăsta, dau like pe Facebook următorului spital unde-şi vor trimite aplicaţiile pentru a cere o slujbă. Când, totuşi, treci şi de lipsa de interes a anestezistului, şi de limitarea familiei, dai de o piedică extrem de greu de trecut: obtuzitatea Bisericii Ortodoxe Române. Şi rişti să te bată Dumnezeu aici.

Biserica Ortodoxă Română (BOR) este plăcinta aceea naţională din care se îndestulează orice prost, cu pâine mucegăită, şi orice deştept, cu cozonac. Este afacerea prin care se vând şi se cumpără multe, mult mai multe, decât, metaforic, un loc în cer. Şi unde se înşurubează fobi