În cadrul Cinei celei de Taină a fost instituită Sfânta Euharistie. Ea este istorisită de Evangheliştii sinoptici (Matei XXVI, 26-29; Marcu XIV, 22-25 şi Luca XXII, 16-20), precum şi de către Sfântul Apostol Pavel (I Cor. XI, 23-25), formând de la început centrul cultului creştin. Relatarea ei lipseşte în Evanghelia a patra, deoarece Sfântul Ioan nu mai găseşte necesar să repete, în scrierea sa, ceea ce se află destul de clar şi de complet la sinoptici şi ceea ce se practică în chip uniform şi constant în toate adunările de cult ale comunităţilor creştine.
În legătură cu cina pascală, s-a pus întrebarea cum a putut celebra Mântuitorul în aceeaşi zi Paștile iudaic, când din Sfintele Evanghelii aflăm că abia a doua zi – vineri, 14 Nisan – aveau să serbeze iudeii Paștile. Răspunsul este că Mântuitorul a celebrat cu anticipaţie Paştele, ştiind că El va muri şi că nu va mai putea fi cu Apostolii în seara praznicului. La Cina cea de Taină nu s-a mâncat mielul pascal, care urma să fie jertfit în templu a doua zi, şi nici nu s-au consumat azime, pentru că ele nu se puteau consuma înainte de înjunghierea mielului pascal. De aici rezultă că Mântuitorul nu a instituit Sfânta Euharistie cu azimă, ci cu pâine dospită. Biserica romano-catolică a introdus în cult, începând cu secolul al VII-lea, pâinea nedospită la pregătirea Sfintei Euharistii.
La Cina cea de Taină Hristos instituie o nouă jertfă, întemeiată pe liberă dăruire a propriei Sale vieţi. El Se dăruieşte Apostolilor în calitate de victimă – mielul junghiat pentru păcatele lumii. Jertfele din Vechiul Testament nu reprezentau decât o substituire, o prefigurare a Jertfei lui Hristos. Ceea ce fusese doar anticipare în Legea veche este împlinire în Hristos, deoarece Acesta instituie un nou legământ, întemeiat pe jertfă propriei Sale vieţi.
Cina cea de Taină nu a fost numai o vestire a morţii lui Hristos,
