Noi, europenii, adică, nu neapărat noi românii; nu va panicaţi. Recunosc, m-am indignat şi eu prea repede acum câteva săptămâni când a transpirat prima oară în public ideea de „bărbierit” conturile depunătorilor în bănci cipriote, şi am beştelit Comisia UE şi pe miniştrii de finanţe din Zona Euro. Sursa: EVZ

De fapt, se pare că ideea respectivă nici n-a aparţinut ca atare europenilor, ci chiar guvernului de la Nicosia, care a încercat astfel să-şi mai dilueze din responsabilitate pitindu-se în spatele previzibilului val de mânie populară.

Între timp s-au mai aşezat lucrurile şi e momentul să ne dăm 17 paşi îndărăt şi să privim serios la întocmirea statelor moderne şi instituţiilor asociate, ca să pricepem de unde vine problema. Când aud aşa ceva, oamenii „practici” dau ochii peste cap şi expediază subiectul către naivii şi filozofii cu timp de pierdut. Dar uite că exact lucrurile astea neclarificate în vremuri bune se întorc să-i izbească pe toţi în freză în vremurile proaste. E de înţeles, dar nu mai puţin deplasată indignarea de azi că ce se face în Cipru, la instigarea Germaniei sau nu, ar fi o “expropriere”. Sau, cel puţin, una fără precedent.

Prin ce diferă până la urmă în efectele sale practice o confiscare de 10% dintr-un depozit de o erodare a monedei aceluiaşi depozit prin inflaţie, devalorizare faţă de euro, etc? Dacă Cipru ar mai fi avut drahma şi autorităţile dădeau drumul în jos ratei de schimb cu, să zicem, 30%, reechilibrând finanţele, ar mai fi fost tot atâta şoc şi groază în stradă? Nu tot furt de putere de cumpărare de la omul obişnuit ar fi fost?

Ba chiar mai rău, pentru că de regulă plutocraţia ştie să se protejeze de asemenea necazuri ba investind în aur, ba în valute străine. Asta era metoda tradiţională folosită în ţările slab guvernate, din jurul Mediteranei, înainte de adoptarea monedei unice; n-am auzit vreodată stânga