Au trecut prin două Războiae Mondiale, foamete, secetă dar şi prin greutăţile vieţii de zi cu zi. Dar au ajuns ca în anul 2013 să le povestească urmaşilor istoria României trăită chiar de ei.

„Am 99 de ani”, repetă contant Profira Diaconiţa, o bătrână din comuna Lunca. De fapt, femeia are 100 de ani, iar la finele săptămânii trecute, ea şi-a sărbătorit ziua de naştere. O zi cum nu a mai avut. Înconjurată de cele mai dragi fiinţe din viaţa sa. Stă într-un scaun cu rotile şi îşi priveşte comorile.

Pe mulţi nici măcar nu îi mai cunoşte. Nu ştie cum îi cheamă, caţi ani au sau „de-a cui sunt”. Întreabă, însă, de oamenii care i-au intrat în suflet pentru veşnicie. Ei nu sunt acolo, dar au felicitat-o. Bătrâna nu îşi mai aminteşte parca de nimic. Puterile au lasat-o. La fel vederea, auzul, picioarele dar şi memoria. Se bucură de fiecare îmbucătură de tort, pe care o primeşte, ca un copil mic. Îşi întreabă nora de fiecare persoane care i-a trecut pragul să o felicite. După doar câteva secunde, uită. „Nu realizează acum de ce i se întâmplă. Dar după ce plecaţi o să întrebe de dumneavoastră”, spune una dintre nepoate.

Şi, deşi, a ajuns la 100 de ani, viaţa Porfirei Diaconiţa nu a fost deloc una uşoară. Istoria învăţată din cărţi şi predată în şcoli, femeia a trăit-o „pe viu”.

Amintiri cumplite

"Ne povestea cât de greu a fost pe timpul războiului. Îşi aminteşte şi de Primul Război. Avea câţiva ani, dar, de acea teroare, panică nu a scăpat niciodată. În al Doilea Război Mondial avea doi copii. Mici. Unul de cinci ani, altul de trei ani. Câţiva soldaţi ruşi au prins drag de ei, s-au împrietenit cu ei şi au început să converseze. La un moment dat copii au dispărut şi ea a crezut că i-au fost răpiţi copii. Şi întradevăr copii au plecat cu ruşii. Doar că au i-au dus până într-o livadă să culeagă şi să mănânce fructe şi apoi i-au adus