Foarte rar, în istoria zbuciumată a ultimilor ani am observat un program politic demn de luat în seamă. Care să genereze o dezbatere naţională, finalizată în Parlament. Foarte rar am observat o formaţiune politică ce promite, la alegeri, ceva de care ţine cu dinţii pe tot mandatul ei. O măsură, o reformă, o schimbare măcar. În urma căreia oamenii de rând, sau cei bogaţi să aibă de câştigat. Să înţeleagă că au votat un om, un partid sau o alianţă, la alegeri şi opţiunea lor a avut efect. Pentru că ceva s-a modificat în bine sau în rău.

În primii ani de după ’89 parcă era mai uşor. În urma voinţei populare, exprimate într-o proporţie covârşitoare, am intrat cu toţii într-o atmosferă neocomunistă călduţă, cu faţă umană şi cu mici frimituri de democraţie, aruncate publicului larg. Clasa conducătoare de atunci a avut timp berechet să se consolideze, pe noile coordonate. S-au făcut legi pentru un mileniu de zburdălnicie, avuţia naţională a trecut încet, încet „în buzunarul” „unor „aleşi” şi cu toţii ne-am împăcat cu ideea că asta ne este soarta.

Este adevărat că, în decursul atâtor ani, au fost numeroase încercări de a se schimba câte ceva „pe ici pe colo, prin punctele esenţiale”. Aproape nimic nu s-a dus la bun sfârşit şi ne-am trezit cu o dictatură modernă de 70%. Acest procent nefiresc şi demoralizant este totuşi „legănat” de valurile unor dezbateri între ei. În ultimele săptămâni acestea s-au transformat chiar şi în certuri oferindu-ne speranţa că ceva s-ar putea schimba în bine.

Pentru că în actuala configuraţie dacă 70% dintre parlamentarii aleşi, plătiţi, înconjuraţi de urale, întreţinuţi atât de bine şi cu atâtea sacrificii, votează la fel, „la un semn” toată povestea nu prea are nici un rost şi ne mai facem şi de râs faţă de cei care trebuie să ne finanţeze.

Semnele de despărţire sunt din ce în ce mai multe şi mai consistente. În mod normal s