Sunt un om care, la ora asta, îşi câştigă pâinea exclusiv din relaţii cu publicul. Relaţia mea, a Tonomatului, cu el, Publicul, se desfăşoară, cu precădere, prin intermediul cutiei cu maimuţe numită televizor.
Uneori, prin excepţie de la prevederile obişnuinţei, interacţionăm (plăcut) la băile mele de mulţime prin prăvăliile şi pieţele metropolei sau (neplăcut) când îşi mai aduce aminte câte un nervos că l-am enervat în geamul sticlei, mă aleargă/înjură sau îmi scrie dedicaţii războinice pe maşina consoartei. Din postura asta, logica ar impune să nu scriu despre influenţa nocivă (p-aia bună oricum n-o vede nimeni) a televizorului asupra poporului suveran. Dar când am făcut eu lucruri care să se încadreze-n matricea logicului? Aşa că mă încumet...
Dezvoltarea galopantă a acestei industrii în România a creat un lanţ de fenomene nocive. Primul: fiind multe locuri disponibile-n şezătorile de sub reflectoarele multelor staţii tv, oricine a ajuns să-şi dea cu părerea despre orice. Şi, de la prostituate adunate de prin cluburi şi până la afacerişti scăpătaţi, trecând prin inima clanurilor interlope, s-a legitimat infecţia. Iar nivelul ziselor dezbateri a ajuns la nivelul mării, cu perspective de coborâre către pânza freatică. Al doilea: se încurajează/cultivă isteria. Cei care vorbesc pe un ton normal şi, eventual, au şi logică nu vând. Audienţa se umflă strigând. Orice televiziune care se respectă are lista ei de răcnitori. Al treilea: uciderea-n chinuri groaznice a argumentului. Pentru că oamenii care au numai certitudini sunt imbatabili. Al patrulea: conducerea ţării în direct, prin intermediul tubului catodic. Marile măsuri economice şi/sau decizii politice se declamă solemn la televizor, tot acolo unde se fac/rup alianţele politice şi guvernele. Al cincilea: complicitatea greşită moderator-privitor. Date fiind succesele repurtate în impunerea unor curente po
