« Nu mai suport locul ăsta, jur. Vreau să plec. Oriunde. În Canada, în State, în Anglia, oriunde. Aici am terminat ». Ieşirea lui era previzibilă. E sătul de politică, de politică proastă, de populism tâmp, de ipocrizie şi lipsă de rezultate. Dar nu e român.

E francez. Detestă ceea ce electoratul a adus la putere pe malurile Senei în mai 2012; nu pentru că dispreţuieşte o culoare politică, la stânga sau la dreapta (il s'en fiche, vraiment), ci pentru că de la Elysée şi de la Matignon i se oferă drept guvernare un calup de incompetenţă. (De câte ori s-a auzit şi spus acelaşi lucru pe Dâmboviţa şi pe Someş...) Rezultat: căderi de popularitate continue ale executivului, până la 26% săptămâna trecută. Se întâmplă la case şi mai mari. Nu e o scuză, ci o alertă.

E ca şi cum Franţa ar fi decis să se alăture fără ezitare naţiunilor cu deficit de management şi realism. Ai un guvern care a crescut impozitele, în special pentru posesorii de mari averi (acei H.N.W.I. şi U-H.N.W.I. formând o clasă virtualmente inestimabilă pe care Londra încearcă să o atragă prin taxe scăzute şi care face dinamismul economic al New York-ului) până la punctul în care Curtea Constituţională a considerat măsura drept "confiscatorie" după ce 70 de miliarde de euro părăsiseră ţara; un guvern care a urcat impozitul pe profit la 62,5% astfel încât niciun o corporaţie internaţională serioasă în intenţii nu consideră investiţii de anvergură în Franţa din moment ce există pieţe şi mai competitive, şi mai blânde cu profitul; un guvern care a crescut taxa pe avere - or, de vreo douăzeci de ani, rând pe rând Austria, Danemarca, Germania, Suedia, Luxembourg, Finlanda şi Spania au renunţat la ea -, ciupind venituri din depozite financiare pe care oricum le mai taxează odată cu succesiunea; un guvern care reuşeşte performanţa chestionabilă de a alunga zeci de companii franceze peste graniţă; un g