Cînd monarhia Bourbonilor a fost restaurată, în 1815, se vorbeşte că diplomatul francez Talleyrand ar fi spus despre Bourboni: „Nu au învăţat nimic şi nu au uitat nimic.“ La zece ani după începerea războiului din Irak, întrebarea este dacă cineva – americanii, irakienii, iranienii, alte state arabe – a învăţat ceva din această experienţă îngrozitoare.

După standardele războaielor moderne, pierderile Statelor Unite au fost mult mai scăzute decît cele din alte conflicte recente – de douăsprezece ori mai mulţi soldaţi americani au fost ucişi în Vietnam. Cu toate acestea, războiul din Irak a marcat America în nenumărate moduri. După cum au precizat mulţi, acest război a fost unul „ales“ – o formulare folosită rar, sau deloc, pentru a descrie războaiele anterioare ale SUA.

Într-un fel, cel din Irak a reprezentat primul război „think-tank“. Pentru a fi siguri, la începutul anilor ’60, membri ai administraţiei preşedintelui John F. Kennedy au intelectualizat războiul şi au discutat despre meritele strategiilor, incluzînd contrainsurgenţa. Dar acest lucru este incomparabil cu luptele intelectuale în noroi, care au avut loc la Washington în legătură cu Irakul. Acestea au reflectat parţial ameninţarea existenţială pe care atacurile teroriste din 11 septembrie 2011 au reprezentat-o în minţile atîtor oameni. Se susţinea faptul că Statele Unite trebuie să înceapă să se gîndească la război în mod diferit. Fostul diplomat american George F. Kennan a spus că „democraţia luptă în furie“. Însă noua doctrină strategică de „preempţiune“ – despre care mulţi au susţinut că va defini războiul în secolul XXI – sugerează că democraţiile luptă şi cu teamă.

Într-adevăr, un alt motiv pentru război a pornit de la dezacordurile interne ale Americii cu privire la ce reprezintă aceasta ca naţiune – scopul şi semnificaţia sa pentru restul lumii. Războiul nu a rezolvat aceste înt