În România merită să mai faci un singur fel de turism: cel al spiritului românesc, unii îl numesc turism cultural. Şi ar trebui să facem acest tip de turism repede, înainte ca el să dispară natural, ori să fie înghiţit de poleiala ieftină a consumerismului modern.

România însă ar putea fi pentru români un leagăn al regăsirii spiritului, dacă l-ar căuta cineva. Şi asta înainte ca acest leagăn să dispară cu totul, ruinat de metehnele modernităţii la fel de prost înţeleasă ca şi democraţia. Şi dacă mai ai curiozitatea să o cauţi astfel, nu rămâi cu mâna sufletului goală, deşi în ultimii ani devine cumva tot mai greu de găsit acele oaze de spirit autentic şi bun, care să te motiveze să devii ca român fără a te dezrădăcina pentru a te altoi într-o cultură motivaţională străină ţie şi simţirii tale.

Valea Drăganului e unul dintre multele locuri foarte pitoreşti ale României. In lume există multe alte locuri foarte pitoreşti, poate chiar comparabile, mult mai bine puse la punct şi mai cochete, ori mai dinamice, cu nume mai răsunătoare ori cu soare mai mult timp prezent pe cerul lor decât Valea Drăganului. Într-un ungher de drum am găsit adăpostită în curtea unor ardeleni de treabă o bijuterie: cabana lui Blaga, mai bine zis a doctorului Iubu, care a construit-o împreună cu Lucian Blaga pentru a avea o oază de relaxare şi creaţie, doar a lor.

Poveste ca naţia română

Acum când scriu aceste rânduri simt să încep povestea asta cu: ”A fost odată ca niciodată” ştiind că aduce a basm şi că nici nu va mai fi. Nu în acest loc. Am coborât din maşină şi am ţintit cu paşii cabana mică din lemn, atât de asemănătoare satelor din Apusenii copilăriei mele, fără farafastâcuri metalice, fără etaje pompoase dar nelalocul lor trântite sub frunţile acoperişurilor. O căsuţă mică, intimă, frumoasă ca poveştile lui Ispirescu. M-a întâmpinat doamna Dumitraş şi