"Cum, Marina, tu circuli cu jaful ăsta de maşină?!?!!", m-a întrebat, oripilată, o colegă din presa scrisă, pe care m-am oferit, fiindu-mi în drum, s-o las la redacţia unde lucrează...

Întrebarea m-a făcut să-mi privesc maşina ca şi cum o vedeam pentru prima oară, contabilizându-i zgârieturile (parcarea cu spatele nu a fost niciodată punctul meu forte!), bara îndoită, scutul căzut, precum şi frisoanele care-l apucă pe sărmanul meu Volkswagen atunci când apăs nărăvaş pedala de acceleraţie.

I-am explicat femeii că nu fac parte din categoria fiţoaselor pentru care rochia, poşeta şi maşina alcătuiesc sigla de pe cartea de vizită. Că, în opinia mea, valorile prin care un om se poate remarca sunt cu totul altele. Pe acelea am încercat să mi le cultiv în viaţă, pe ele m-am străduit să nu le buşesc (cu excepţia situaţiilor în care mi le-au buşit alţii, neposesori de carnet de bun-simţ). Pe ele m-am căznit să nu le îndoi, să nu le zgârii, să nu le pierd pe drum cum am făcut, vara trecută, cu scutul de la maşină. "Hai, ce naiba! Lasă teoria! Altele sunt vremurile pe care le trăim!, a continuat ea. Doar te iubeşte un miliardar şi, în plus, eşti vedetă, presa e cu ochii pe tine!"...

...Aş prefera să fie pe emisiunile mele! La volanul LOR sunt eu însămi, acolo-mi place să prind viteză, să mă înscriu în depăşiri periculoase ale propriilor limite, în ele-mi place să-mi investesc eforturile, nu într-o adunătură de tablă!

În ceea ce le priveşte pe preafrumoasele cu care sunt contemporană, am constatat, recunosc, nu o dată, osârdia cu care se laudă, cu orice ocazie, cu bolizii primiţi în dar de la iubiţii lor, precum şi aerul superior cu care jubilează la volanul unor bunăciuni metalice pentru care n-au făcut mare lucru, decât, eventual, nişte tumbe-n aşternut!

În ceea ce mă priveşte, toate cele trei maşini care m