La şcoală, am intrat mereu în categoria – evident nefericită – a copiilor ale căror zile de naştere picau în vacanţe. A mea cădea exact la începutul vacanţei de primăvară, cînd mai toţi plecau pe la bunici, la ţară.
Mie nu-mi rămînea decît să mi-o serbez acasă, cu părinţii şi prietenii din copilărie. Ceea ce, desigur, era departe de a fi cel mai rău lucru din lume. La mine acasă era o lume, lumea „Benzii bune“. Banda bună locuia pe nişte rafturi negre, improvizate de bunicul meu, şi pe fostul meu pat de bebeluş. Erau – aţi ghicit – jucăriile mele. De ce „Banda bună“? Pentru că nu era vorba de una care ataca la drumul mare: „banda“ era doar o formă de organizare mai... boemă. De cîte ori veneau prieteni la mine, îi organizam pe membrii bandei în diverse acţiuni: de pildă, construiam un bar cu mese şi personaje...
DE ACELASI AUTOR Galerii, tigru, pepene... Poveşti verzi şi grădinăreşti O întîmplare la MNAC Mese în familie Toate astea se întîmplau undeva pe la etajul 5 al unui bloc din Şoseaua Giurgiului, în spatele unor perdele Disney. Perdele în umbra cărora visam, în diverse etape, că vor veni personaje mitologice, fantastice: mai întîi, jucării înviate peste noapte, care vor vorbi cu mine; apoi, prietena mea imaginară, Cari Maca – o raţă antropomorfizată, căreia îi ţineam loc în troleibuz; şi, mai tîrziu, la vîrsta... aceea... însuşi Zburătorul – ce-i drept, sub înfăţişarea unui coleg de clasă de atunci, cu care mă uitasem la Amintiri din copilărie pe proiector.
Revenind (cam greu, recunosc...) la zilele mele, ele erau idilice şi afectuoase, în spatele perdelelor Disney: dar nu aveau legătură cu lumea reală – cea forfotitoare, palpitantă şi, de multe ori, crudă – cu care mă confruntam la şcoală. Şcoală despre care tatăl meu spunea că prosteşte – şi, în multe sensuri, a avut dreptate. Şcoala te obliga să uiţi lumea mai mult decît Disney-ul de
