Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii... şi fraza poate să continue în orice direcţie. Dar oriunde s-ar îndrepta, spre orice destinaţie semantică, atît drumul, cît şi straiele de călătorie ale frazei sînt fatalmente sortite rîsului uşor nervos. Şi poate nu atît rîsului, cît sentinţei de nezdruncinat a platitudinii. Aproape orice remarcă despre impostură conţine un bagaj de banalitate cel puţin egal ca greutate cu cel din cala frazelor purtătoare de mesaje meteorologice. Adică spaţiul punctelor de suspensie se poate umple cu orice. Destinul trist al frazei e pecetluit, înainte ca ea să se organizeze într-o zicere de orice fel.

DE ACELASI AUTOR Noi, provincialii Ah, criza de modele! Ce rechizite punem în ghiozdanul antiglonţ? Pornografia gastronomică Să spunem că – iau un exemplu, la întîmplare, ca la un examen de admitere, cu probă la care trebuie să construieşti fraze, cu ajutorul unor cuvinte date – formularea completă ar fi următoarea: „Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii, chipul lumii ar arăta cu totul altfel.“ Nu-i uşor ridicol? Plat? Cumva pleonastic? Ba da. Sigur că da. Încercaţi exerciţiul ăsta. Înlocuiţi cu orice punctele de suspensie de după cuvîntul „impostură“, şi veţi vedea că oricare construcţie apărută mai departe nu prea are nici o şansă de a depăşi coada adunată la bariera platitudinii. Mai propun două variante – obligatorii, după părerea mea. Una ar arăta cam aşa: „Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii, n-am mai mîzgăli atît de mult hîrtia, cu pretenţia că scriem.“ Bun, cu rezerva că povestea cu hîrtia e depăşită de multă vreme. Cine mai scrie pe hîrtie? Mă rog, ăsta e cu totul alt subiect, să nu ne pierdem. Cealaltă variantă, în cel mai pur spirit de fairplay, ar putea fi următoarea: „Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii, nu ne-am mai răzbuna atît de mult