Cercetarea din România n-a interesat mai niciodată pe nimeni. Uneori, lucrurile au mers mai bine doar datorită unor iniţiative personale, care au vizat un grup sau o anumită categorie profesională, şi nu întreaga comunitate. Atît! Aparatul birocratic al statului, cel care strînge taxe şi impozite şi apoi le redistribuie, i-a lăsat deoparte pe cercetători şi proiectele lor. Proiectele naţionale sînt cum sînt: merg cînd şi-aduce Guvernul aminte. Atunci, prim-ministrul sau ministrul Cercetării se caută prin buzunare, mai aruncă ceva mărunţiş, cercetătorii – care nu prea sînt nici guralivi, nici cine ştie ce solidari – se reapucă de ale cercetării. Atît cît de poate! Şi toată lumea e mulţumită. Planificare, certitudine, previzibilitate... lucruri de alţii inventate. Ca atare, tot de ăia să fie respectate.
Ciudat este că România se comportă la fel şi cînd este vorba de parteneriate bilaterale şi de cooperare internaţională. Din fudulie, s-au semnat astfel de parteneriate, zicîndu-şi domnii funcţionari de prin Guvern „lasă, bă, că-i păcălim noi şi pă ăştia“ şi „poate trimitem acolo, pă ogoru’ cercetării, niscaiva d’ai noştri“. Sau or fi avut alte perspective, pe care eu nu le ştiu.
DE ACELASI AUTOR Ce-a fost mai întîi: untdelemnul sau untura? Trenurile noastre toate... Dileme de altădată De Paşti De pildă, România a semnat un parteneriat cu Franţa, în vederea unei colaborări în domeniul cercetării (http://www.bulletins-electroniques.com/ actualites/071/71777.htm). Din acest parteneriat, fiecare înţelege ce vrea: Franţa respectă riguros calendarul şi responsabilităţile asumate, România îşi vede de treabă aşa cum ştie mai bine, ignorînd orice regulă. Las la o parte episodul din iarnă, cu lansarea competiţiei ANR (Agence Nationale de la Recherche) – făcută cu întîrziere şi, aşa, mai pe sub umbrele neştiinţei –, pentru a mă opri la recent eşuatul parteneriat
